Midnight Sun (I) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

1. Prima întâlnire.

Era acel moment al zilei când îmi doream să pot dormi.
Liceul.
Sau purgatoriul era cuvântul potrivit? Dacă ar fi existat vreo cale să-mi ispăşesc păcatele, aceasta ar fi trebuit să încline într-o anumită măsură balanţa. Nu reuşisem să mă obişnuiesc cu plictiseala; fiecare zi părea şi mai imposibil de monotonă decât precedenta.
Presupun că aceasta era forma mea de somn - dacă somnul se defineşte drept o stare de inerţie.
Fixam cu privirea crăpăturile străbătând tencuiala din colţul opus al cantinei, trasând modele imaginare ale acestora. Era o cale de a aduce în acord vocile care murmurau precum un râu învolburat în mintea mea.
Pe câteva sute dintre aceste voci le ignoram din plictiseală.
Dacă vine vorba despre mintea umană, am auzit de toate... şi un stop în plus. În acea zi, toate gândurile erau mistuite de mica dramă a sosirii unui nou membru al micuţului grup de elevi. Era nevoie de atât de puţin ca să se agite toţi. Văzusem chipul cel nou repetându-se, în fiecare gând, din toate unghiurile. Doar o fată obişnuită. Freamătul provocat de sosirea ei era obositor de previzibil - de parcă i-ai arăta un obiect strălucitor unui copil. Jumătate dintre masculii cu spirit de turmă îşi imaginau deja că o iubesc, doar pentru că era ceva nou. M-am străduit ceva mai mult să îi îndepărtez dintre glasuri.
Doar patru voci blocam mai mult din politeţe decât din dezgust: familia mea, cei doi fraţi ai mei şi cele două surori, care erau atât de învăţaţi cu lipsa secretelor în prezenţa mea încât arareori se mai gândeau la asta. Le ofeream atâta intimitate pe cât îmi stătea în putere. Încercam să nu ascult dacă mi-era cu putinţă.
Dar oricât aş fi încercat... ştiam.
Rosalie se gândea, ca de obicei, la ea însăşi. Îşi prinsese din zbor imaginea reflectată în ochelarii cuiva şi medita la propria ei perfecţiune. Mintea lui Rosalie era precum un iaz nu prea profund ascunzând rar surprize.
Emmett era îmbufnat din pricina unui meci de lupte pe care îl pierduse în faţa lui Jasper noaptea trecută. Îl costa întreaga sa răbdare limitată pentru a ajunge la capătul orelor de şcoală ca să pună la cale un meci de revanşă. Niciodată nu m-am simţit indiscret auzind gândurile lui Emmett pentru că niciodată nu se gândise la vreun lucru care să nu poată fi rostit cu voce tare sau pus în faptă. Poate că mă simţeam vinovat citind gândurile celorlalţi doar pentru că ştiam că sunt lucruri pe care ei nu şi-ar fi dorit ca eu să le ştiu. Dacă mintea lui Rosalie era precum un iaz fără mare adâncime, atunci cea a lui Emmett era un lac fără obscuritate, limpede precum cristalul.
Iar Jasper... suferea. Mi-am înfrânat un suspin.
„Edward”. Alice îmi strigă numele în mintea ei şi într-o clipă îmi captă atenţia.
Părea că l-ar fi pronunţat cu voce tare. Mă bucuram că numele meu nu prea mai era la modă - ar fi fost iritant; de fiecare dată când cineva s-ar fi gândit la vreun Edward, aş fi întors, din reflex, capul...
Însă în acea clipă nu am făcut-o. Alice şi cu mine ne pricepeam la aceste conversaţii private. Foarte rar ne surprindea cineva. Privirea mea rămânea aţintită asupra crăpăturilor din tencuială.
„Cum se descurcă?” mă întrebă ea.
M-am încruntat, o schimbare uşoară în expresia gurii mele care nu i-ar fi alarmat în niciun fel pe ceilalţi. Puteam la fel de bine să mă fi posomorât din plictiseală.
Tonul mental al lui Alice era acum alarmat şi am văzut în gândurile ei că îl veghease pe Jasper cu colţul ochiului. „E vreun pericol?” A continuat să caute în viitorul imediat, răscolind printre imagini ale monotoniei după sursa mohorelii mele.
Încet, mi-am întors capul către stânga, de parcă aş fi privit cărămizile zidului, am oftat, apoi către dreapta, revenind la crăpăturile din tavan. Doar Alice ştia că negam.
Se relaxă. „Dă-mi de ştire dacă starea lui se înrăutăţeşte prea mult.”
Mi-am lăsat doar privirea să alunece în sus, către tavan, apoi în jos.
„Îţi mulţumesc că faci asta.”
Mă bucuram că nu puteam să îi răspund cu voce tare. Ce să-i fi spus? "Cu plăcere"? Nu ar fi fost chiar aşa. Nu-mi făcea plăcere să ascult zbuciumul lui Jasper. Era cu adevărat necesar să experimenteze în felul acesta? Nu ar fi fost mai sigur să recunoască, pur şi simplu, că era posibil să nu fie vreodată în stare să îşi înfrâneze setea la fel ca noi, restul, fără a fi obligat să-şi întreacă limitele? De ce cochetau cu dezastrul?
Trecuseră două săptămâni de la ultima noastră expediţie de vânătoare. Nu era o perioadă de timp extrem de dificilă pentru noi, ceilalţi. Uneori era, probabil, puţin incomod - dacă vreun om trecea prea aproape de noi, dacă vântul bătea din direcţia nepotrivită. Dar oamenii mai niciodată nu treceau prea aproape de noi. Instinctele lor le spuneau ceea ce mintea lor conştientă nu ar fi înţeles niciodată: eram periculoşi.
Iar Jasper era foarte primejdios în acea clipă.
Chiar în momentul acela, o fată micuţă se opri în capătul mesei celei mai apropiate de a noastră, pentru a vorbi cu o prietenă. Îşi dădu pe spate părul scurt, de culoarea nisipului, trecându-şi degetele prin el. Radiatoarele îi împinseră mirosul în direcţia noastră. Eram obişnuit cu felul în care acel miros mă făcea să mă simt - durerea uscată din gât, golul din stomac, încordarea din reflex a muşchilor, fluxul în exces de venin din gură...
Totul era destul de normal, de obicei uşor de trecut cu vederea. Doar că acum era mai greu, cu simţurile de două ori mai puternice, pe când îi monitorizam reacţiile lui Jasper. Ca două stări de sete îngemănate, mai degrabă decât doar una - a mea.
Jasper dădea frâu liber imaginaţiei. Îşi închipuia totul - se vedea ridicându-se de pe scaunul de lângă Alice şi ducându-se să se aşeze lângă fată. Se gândea la cum s-ar apleca şi cum, de parcă ar fi avut de gând să îi şoptească la ureche, şi-ar fi lăsat buzele să atingă curbura gâtului ei. Îşi imagina cum ar simţi sub buzele sale şuvoiul fierbinte al sângelui pulsând sub pielea ei fină...
Îi lovii scaunul cu piciorul.
Pentru o clipă îmi înfruntă privirea apoi şi-o aţinti în pământ. Auzeam bătălia între ruşine şi răzvrătire care se ducea în mintea lui.
- Îmi pare rău, îngăimă Jasper.
Am ridicat din umeri.
- Nu aveai de gând să faci nimic, îi murmură Alice, alinându-i amărăciunea. Am văzut asta.
M-a luptat cu grimasa care i-ar fi dat minciuna pe faţă. Alice şi cu mine trebuia să rămânem uniţi. Nu era uşor să auzi voci sau să ai viziuni ale viitorului. Amândoi monştri în rândurile celor care erau deja monştri. Ne protejam unul altuia secretele.
- Ajută oarecum dacă îi vezi ca pe nişte oameni, sugeră Alice, cu vocea ei ascuţită şi muzicală, prea repede pentru ca urechea umană să înţeleagă, de-ar fi fost vreun om suficient de aproape încât să audă. Numele ei este Whitney. Are o surioară pe care o adoră. Mama ei a invitat-o pe Esme la acea petrecere în aer liber, îţi aminteşti?
- Ştiu cine este, răspunse Jasper tăios.
Se întoarse pentru a privi pe una dintre micile ferestre aşezate chiar sub streaşină, pe fiecare perete al lungii săli. Tonul său puse capăt conversaţiei.
În această seară trebuia să vâneze. Era ridicol să îşi asume astfel de riscuri, încercând să-şi pună puterea la încercare, să îşi sporească rezistenţa. Jasper ar fi trebuit să-şi accepte limitele şi să lucreze din interiorul acestora. Vechile lui obiceiuri nu erau favorabile stilului de viaţă ales de către noi; nu ar fi trebuit să se forţeze să o apuce pe această cale.
Alice oftă în tăcere şi se ridică, luându-şi tava cu mâncare - adică recuzita - şi lăsându-l singur. Ştia că se săturase de încurajările ei. Deşi Rosalie şi Emmett îşi afişau ceva mai făţiş relaţia, Alice şi Jasper îşi cunoşteau stările de spirit reciproce la fel de bine ca pe ale lor înşişi. De parcă şi ei ar fi putut citi gânduri - însă numai pe ale lor.
Edward Cullen.
Reacţie instinctivă. M-am întors când mi-am auzit rostit numele, dar nu cu voce tare, ci doar gândit.
Privirea mi se întâlni pentru o fracţiune de secundă cu o pereche de ochi umani căprui-ciocolatii luminând un chip cu forma discretă a unei inimi. Pătrunsesem în mintea aproape fiecărui om astăzi. Noua elevă, Isabella Swan. Fiica şefului poliţiei din oraş, venită să locuiască aici în urma unei schimbări de tutelă. Bella. Îl corectase pe fiecare dintre cei care îi folosiseră numele întreg...
Mi-am ferit privirea, plictisit. A durat o secundă până să-mi dau seama că nu ea se gândise la numele meu.
„Normal că deja e topită după copiii Cullen”, am auzit primul gând urmându-şi cursul.
Atunci am recunoscut "vocea". Jessica Stanley - trecuse ceva vreme de când nu mă mai deranjase cu sporovăiala ei interioară. Ce uşurare fusese când îi trecuse mica pasiune deplasată pentru mine. Îmi era aproape imposibil să scap de constantele şi ridicolele ei reverii. Pe atunci mi-aş fi dorit să îi pot explica exact ce s-ar fi întâmplat dacă buzele mele, şi dinţii ascunşi de acestea, ar fi ajuns în preajma ei. Asta ar fi redus la tăcere fanteziile acelea iritante. Gândul la reacţia ei aproape că mă făcea să zâmbesc.
„Al naibii de bine îi va prinde”, continuă Jessica. „Nici măcar nu e drăguţă. Nu ştiu de ce Eric se uită atât de mult la ea... sau Mike.”
Rostind ultimul nume, se cutremură. Noua ei pasiune, popularul Mike Newton, nici nu o vedea. Se părea însă că nu o ignora pe fata cea nouă. Din nou, precum copilul cu un obiect strălucitor. Acest lucru strecură o tentă de răutate în gândurile lui Jessica, deşi se arăta prietenoasă cu noua colegă în timp ce îi explica platitudinile binecunoscute legate de familia mea. Probabil că eleva cea nouă se interesase de noi.
„Astăzi mă privesc şi pe mine cu toţii”, făcu, satisfăcută, Jessica o paralelă. „Ce noroc că sunt colegă cu Bella la două cursuri... Pun pariu că Mike mă va întreba despre ea...”
Am încercat să blochez flecăreala insipidă din gândurile mele înainte ca îngustimea şi trivialitatea ei să mă scoată din minţi.
- Jessica Stanley îi expune elevei Swan, cea nouă, toate bârfele despre clanul Cullen, i-am murmurat lui Emmett pentru a-mi distrage atenţia.
El râse înfundat. „Sper să fie picante”, gândi el.
- Mai degrabă lipsite de imaginaţie. Doar vag scandaloase. Deloc îngrozitoare. Sunt cam dezamăgit.
„Şi fata cea nouă? Şi pe ea o dezamăgesc bârfele?”
Am ascultat pentru a afla ce părere avea fata cea nouă, Bella, despre povestea lui Jessica. Ce vedea atunci când privea ciudata familie cu tenul palid precum creta pe care toţi o evitau?
Într-un fel, era responsabilitatea mea să îi aflu reacţia. Îndeplineam rolul de paznic, în lipsa unui cuvânt mai bun, al familiei mele. Pentru a ne apăra. Dacă i se înteţeau cuiva suspiciunile, puteam să dau un avertisment timpuriu facilitând o retragere uşoară. Din când în când chiar se întâmpla aşa - vreun om cu imaginaţie bogată vedea în noi personajele unei cărţi sau ale unui film. De obicei se înşela, însă era mai bine să ne mutăm într-un loc nou decât să riscăm vreo întrebare incomodă.
Extrem de rar, câte unul ghicea răspunsul corect. Nu îi dădeam ocazia de a proba exactitatea ipotezei. Pur şi simplu dispăream, pentru a deveni o simplă amintire înspăimântătoare...
Nu am auzit nimic, deşi am ascultat cu atenţie şuvoiul frivol al monologului intern continuat de Jessica. De parcă nimeni nu s-ar fi aflat lângă ea. Ce straniu. Fata se mutasem cumva? Improbabil, de vreme ce Jessica nu-şi întrerupsese flecăreala. Le-am privit pentru a mă lămuri, simţindu-mă descumpănit. Îmi puneam la lucru auzul hipersensibil - ceva ce nu mai fusesem vreodată nevoit să fac.
Din nou, privirea mea o întâlni pe cea a ochilor ei căprui. Se afla în acelaşi loc şi se uita la noi, lucru normal, am presupus, de vreme ce Jessica încă îi expunea picanteriile locale despre familia Cullen.
La fel de normal ar fi fost să se şi gândească la noi.
Dar nu am desluşit nici măcar o şoaptă.
Obrajii ei fură învăluiţi de o roşeaţă apetisantă când îşi plecă ochii, jenată de gafa de a fi surprinsă măsurând din priviri un străin. Bine că Jasper se uita în continuare pe fereastră. Nu-mi plăcea să-mi imaginez ce efect ar fi avut acel flux uşor de sânge asupra controlului său.
Emoţiile i se citeau pe chip de parcă i-ar fi fost înscrise pe frunte; surpriză, în timp ce asimila inconştient deosebirile între natura ei şi a mea, curiozitate, în timp ce asculta povestirea lui Jessica şi ceva în plus... fascinaţie? Nu ar fi fost întâia oară. Eram frumoşi în ochii lor, prada noastră naturală. Şi, la final, stinghereala de a fi fost surprinsă privindu-mă fix.
Şi totuşi, deşi gândurile ei se oglindeau atât de clar în ochii săi stranii - stranietate izvorând din profunzimea lor; ochii căprui adesea păreau calpi în întunecimea lor - nu străbătea către mine din locul unde se afla ea decât tăcere. Un gol absolut.
Pentru o clipă m-am simţit şi eu stingherit.
Nu mai întâlnisem niciodată aşa ceva. Era ceva în neregulă cu mine? Mă simţeam acelaşi ca până atunci. Îngrijorat, m-am concentrat şi mai mult să ascult.
Toate vocile pe care mă străduisem să le blochez dintr-o dată urlau în mintea mea.
„...Mă întreb ce gen de muzică îi place... poate dacă i-aş pomeni despre noul CD...” se gândea Mike Newton, la două mese distanţă - cu privirea fixată asupra Bellei Swan.
„Ia te uită cum o fixează. Nu-i ajunge că jumătate dintre fetele din şcoală aşteaptă să...” Şi Eric Yorkie avea gânduri acide, orbitând în jurul fetei.
„...Atât de dezgustător. Ai zice că e vreo vedetă... Până şi Edward Cullen se holbează la ea...” Lauren Mallory era atât de geloasă încât chipul ei ar fi trebuit să aibă culoarea jadului întunecat. „Şi Jessica, se dă cea mai bună prietenă a ei. Ce farsă...” Din gândurile fetei continua să ţâşnească vitriol.
„...Sigur au întrebat-o asta cu toţii. Dar aş vrea să vorbesc cu ea. Mă voi gândi la o întrebare mai originală...” medită Ashley Dowling.
„...Poate se va înscrie la cursul meu de spaniolă...” spera June Richardson.
„... Am o grămadă de chestii de făcut diseară! Trigonometrie şi testul la engleză. Sper că mama...” Angela Weber, o fată tăcută, ale cărei gânduri erau neobişnuit de blânde, era singura de la masă care nu era obsedată de această Bella.
Îi puteam auzi pe toţi, puteam distinge fiecare lucru neînsemnat care le trecea prin cap. Dar nimic de la eleva cu ochii înşelător de grăitori.
Şi, desigur, puteam auzi ce spunea fata când vorbea cu Jessica. Nu era nevoie să-i citesc gândurile ca să-i aud glasul domol şi limpede din celălalt capăt al încăperii.
- Care dintre ei este băiatul cu păr şaten-roşcat? am auzit-o întrebând, aruncându-mi pe furiş o ocheadă, doar pentru a întoarce repede privirea când văzu că încă o priveam.
Dacă până atunci avusesem speranţa că sunetul vocii ei mă va ajuta să îl disting pe cel al gândurilor sale, pierdut într-un loc unde eu nu le puteam ajunge, am fost instantaneu dezamăgit. De obicei, gândurile oamenilor aveau pentru mine aceeaşi tonalitate ca vocile lor. Dar această voce cuminte, sfioasă, mi-era necunoscută, nu făcea parte dintre sutele de gânduri care fluturau prin cameră, eram încredinţat de asta. Era o voce în întregime nouă.
„Mult noroc, fraiero!” gândi Jessica înainte să-i dea fetei răspunsul.
- Este Edward. E superb, desigur, dar nu-ţi irosi timpul. Nu iese cu nimeni. Se pare că nicio fată de aici nu e suficient de frumoasă pentru el. Pufni.
Mi-am ferit chipul ca să ascund un zâmbet. Jessica şi colegele ei habar n-aveau cât de norocoase erau că niciuna nu mă atrăgea în mod deosebit.
În spatele amuzamentului fugar, am simţit un impuls ciudat, unul pe care nu îl înţelegeam prea bine. Avea cumva legătură cu nuanţa veninoasă a gândurilor lui Jessica despre care fata cea nouă nu ştia?... Am simţit ciudata pornire de a interveni între ele două, de a o proteja pe Bella Swan de uneltirile întunecate din mintea lui Jessica. Ce sentiment bizar. Încercând să desluşesc motivaţiile din spatele acestui impuls, am examinat-o încă o dată pe fata cea nouă.
Poate era un instinct de apărare îngropat adânc - al celor puternici faţă de cei slabi. Fata părea mai fragilă decât restul noilor săi colegi. Pielea ei era atât de translucidă încât era greu de crezut că ar fi reprezentat cine ştie ce apărare de lumea exterioară. Puteam distinge clar zvâcnirea sângelui prin venele ei sub membrana netedă şi pală... Dar nu ar fi trebuit să mă concentrez pe asta. Mă descurcam bine cu stilul de viaţă pe care mi-l alesesem, dar eram la fel de însetat ca Jasper şi nu avea rost să caut tentaţiile.
Între sprâncenele ei se formase o cută abia perceptibilă de existenţa căreia nu părea conştientă.
Era incredibil de frustrant! Vedeam limpede că îi venea greu să stea acolo, să poarte o conversaţie cu nişte străini, să fie în centrul atenţiei. Îi simţeam timiditatea din felul în care îşi ţinea umerii plăpânzi, uşor aplecaţi în faţă, de parcă se aştepta în orice clipă la o ripostă. Şi totuşi puteam doar să simt, puteam doar să văd, puteam doar să-mi imaginez. Dinspre această fată absolut comună nu răzbătea decât tăcerea. Nu puteam auzi nimic. De ce?
- Mergem? murmură Rosalie, rupându-mi concentrarea.
Mi-am desprins privirea de la fată simţindu-mă uşurat. Nu voiam să persist în eşecul meu - mă irita. Şi nici nu voiam să devin interesat de gândurile ei doar pentru că îmi erau inaccesibile. Fără îndoială, când i-aş fi descifrat gândurile - şi aş fi găsit metoda să o fac - acestea sigur mi-ar fi părut la fel de mărginite şi de triviale ca ale oricărui alt om. Fără să merite efortul depus pentru a ajunge la ele.
- A început deja fata cea nouă să se teamă de noi? întrebă Emmett, încă aşteptându-mi răspunsul la întrebarea lui de mai devreme.
Am dat din umeri. Nu era suficient de interesat ca să ceară mai multe informaţii. Nici eu nu ar fi trebuit să manifest mai mult interes.
Ne-am ridicat de la masă şi am ieşit din cantină.
Emmett, Rosalie şi Jasper se prefăceau că ar fi elevi în clasa a 12-a. Au plecat la ore. Eu mă pretindeam mai tânăr decât ei. M-am îndreptat către ora de biologie de clasa a 11-a, pregătindu-mă de plictiseală. Mă îndoiam că dl Banner, un om cu un intelect mediocru, ar fi reuşit să surprindă prin cursul său pe cineva cu două diplome de absolvire a Facultăţii de Medicină.
Odată ajuns în clasă, m-am aşezat şi mi-am lăsat cărţile - din nou, doar recuzită; nu conţineau nimic din ce nu ştiam deja - să se răsfire pe pupitru. Eram singurul elev cu o bancă doar a lui. Oamenii nu erau suficient de inteligenţi să ştie că se temeau de mine, dar instinctul lor de supravieţuire erau suficient ca să păstreze distanţa.
Sala de clasă s-a umplut, încet, pe măsură ce elevii au început să se întoarcă din pauza de prânz. M-am lăsat pe spătarul scaunului, aşteptând ca timpul să treacă. Din nou, îmi doream să pot dormi.
Din cauză că mă gândisem la ea, când Angela Weber a intrat pe uşă, escortând-o pe fata cea nouă, numele ei mi-a atras atenţia.
„Bella pare la fel de timidă ca mine. Pun pariu că asta e o zi grea pentru ea. Mi-aş dori să pot spune ceva... dar probabil va suna ca o prostie...”
„Da!” gândi Mike Newton, întorcându-se pe scaun pentru a le privi pe fete cum intră în clasă.
Totuşi, din locul unde se afla Bella Swan tot nu răzbătea nimic. Spaţiul pustiu pe care gândurile ei ar fi trebuit să-l umple era iritant şi supărător.
Ea se apropie, străbătând culoarul de lângă mine pentru a ajunge la catedră. Biata fată. Doar locul de lângă mine era liber. Fără să gândesc, i-am eliberat partea din pupitru, adunându-mi cărţile grămadă. Mă îndoiam că se va simţi prea confortabil acolo. O aştepta un semestru tare lung - cel puţin, la ora asta. Dar poate că, stând lângă ea, aş fi putut să-i scot secretele la lumină... nu că aş mai fi avut nevoie vreodată să mă aflu la o distanţă atât de mică... nu că aş fi putut găsi ceva care să merite să ascult...
Bella Swan se aşeză în calea curentului de aer cald care bătea către mine dinspre ventilaţie.
Aroma ei mă lovi ca o bilă de demolări, ca un berbec. Nicio imagine nu ar fi suficient de violentă pentru a rezuma forţa cu care aceasta mă izbi.
În acel moment, nu mai eram nici pe departe omul care fusesem odată; nu mai rămăsese nicio urmă din fărâmele de umanitate cu care reuşisem să mă învălui.
Eram un animal de pradă. Ea era victima mea. Nu mai exista nimic pe lume în afara acelui adevăr.
Nu mai exista nici încăperea plină de martori - deveniseră deja victime colaterale în mintea mea. Dădusem uitării misterul gândurilor ei. Acestea nu mai însemnau nimic, căci ea nu mai urma să le gândească pentru mult timp.
Eram vampir şi ea avea cel mai dulce sânge pe care îl adulmecasem în optzeci de ani.
Nu-mi închipuisem că un astfel de sânge ar fi putut exista. De-aş fi ştiut, aş fi plecat demult în căutarea lui. Aş fi răscolit Pământul căutând-o. Îmi puteam închipui gustul...
Setea îmi ardea gâtul ca o văpaie. Gura mi-era uscată ca un deşert. Şiroiul proaspăt de venin nu îndulcea cu nimic senzaţia. Stomacul mi se contorsiona de foamea care era ecoul acestei însetări. Muşchii mi s-au încordat, gata de salt.
Nu se scursese nicio secundă. Ea încă făcea acel pas care o aşezase în calea curentului.
Când piciorul ei atinse pământul, privirea îi alunecă înspre mine, mişcare care sigur voise să treacă neobservată. Aceasta o întâlni pe a mea şi mi-am văzut reflecţia în oglinda largă a ochilor ei.
Şocul întipărit pe chipul oglindit i-a salvat viaţa pentru câteva clipe chinuitoare.
Nu uşura deloc lucrurile. Când îmi înţelese expresia feţei, sângele îi năvali în obraji, dându-i pielii ei cea mai delicioasă culoare pe care o văzusem vreodată. Mirosul îmi învăluia mintea într-o ceaţă groasă. Abia puteam gândi. Cugetările mele se răzvrăteau, opunându-se controlului, incoerente.
Acum mergea mai repede, înţelegând parcă necesitatea evadării. Graba o făcea să fie neîndemânatică - se împiedică şi se împletici înainte, aproape prăbuşindu-se peste fata aşezată în faţa mea. Vulnerabilă, slabă. Chiar mai mult decât un om obişnuit.
Am încercat să mă concentrez pe chipul pe care îl văzusem reflectat în ochii ei, pe care l-am recunoscut cu repulsie. Faţa monstrului din mine - cel pe care îl înfrânsesem prin decenii de eforturi şi de disciplină fără compromisuri. Cât de uşor ieşise din nou la suprafaţă!
Aroma mă învălui din nou, împrăştiindu-mi gândurile şi aproape azvârlindu-mă de pe scaun.
Nu.
M-am agăţat cu mâna de marginea pupitrului încercând să rămân aşezat. Lemnul nu făcu faţă. Mâna mea zdrobi suportul şi se desprinse plină de aşchii, lăsând urma degetelor mele imprimată în lemnul nefărâmat.
Distruge dovezile. Aceasta era regula de bază. Am pulverizat rapid marginile urmei cu vârful degetelor, lăsând doar o gaură aspră şi o grămăjoară de resturi pe jos, pe care am împrăştiat-o cu piciorul.
Distruge dovezile. Daune colaterale...
Ştiam ce trebuia să se întâmple acum. Fata urma să se aşeze lângă mine şi eu aş fi fost nevoit să o ucid.
Martorilor nevinovaţi din clasă, optsprezece alţi copii şi un bărbat, nu li se putea permite să părăsească încăperea după ce-ar fi asistat la ceea ce ar fi urmat să vadă.
M-am înfiorat gândindu-mă la ce aş fi fost silit să fac. Nici în cele mai groaznice momente ale existenţei mele nu comisesem astfel de atrocităţi. Nu ucisesem oameni nevinovaţi niciodată, în peste optzeci de ani. Şi acum plănuiam să ucid douăzeci de-odată.
Chipul oglindit al monstrului mă privea batjocoritor.
Chiar dacă o parte din mine se cutremura în faţa fiarei, o alta plănuia crima.
Dacă aş fi ucis-o mai întâi pe fată, mi-ar fi rămas doar cincisprezece, douăzeci de secunde până să reacţioneze ceilalţi oameni din încăpere. Poate puţin mai mult, dacă nu şi-ar fi dat seama de la început ce fac. Nu ar fi avut timp să ţipe său să simtă durerea; nu aş fi ucis-o cu cruzime. Măcar atât aş fi putut să îi ofer acestei străine cu sângele său oribil de apetisant.
Dar apoi ar fi trebuit să îi împiedic să fugă. Nu aş fi avut de ce să-mi fac griji cu ferestrele, prea la înălţime şi prea înguste ca să poate fi o cale de evadare pentru cineva. Doar cu uşa - dacă aş fi blocat-o, ar fi fost prinşi în capcană.
Ar fi mers mai greu şi ar fi fost mai dificil să încerc să îi dobor pe toţi cât s-ar fi luptat, cuprinşi de panică, agitându-se haotic. Nu ar fi fost imposibil, dar aş fi făcut mult mai mult zgomot. Ar fi fost un răgaz prea mare pentru ţipete. Cineva ar fi auzit... Aş fi fost obligat să ucid şi mai mulţi nevinovaţi în acel ceas întunecat.
Iar sângele ei s-ar fi scurs inutil câtă vreme i-aş fi ucis pe ceilalţi.
Eram pedepsit de mirosul care îmi făcea gâtul se crispeze din pricina durerii uscate...
Deci martorii urmau să cadă primii.
În cap mi-am schiţat o hartă. Mă aflam în centrul încăperii, pe rândul cel mai îndepărtat din spate. Aş fi atacat mai întâi flancul drept. Estimam că aş fi putut frânge câte patru sau cinci gâturi pe secundă. Nu aş fi făcut zgomot. Cei din dreapta ar fi fost cei norocoşi; nu m-ar fi văzut atacând. Deplasându-mă apoi prin faţa clasei către flancul stâng, mi-ar fi luat cel mult cinci secunde să curm viaţa fiecărui om din încăpere.
Suficient timp ca Bella Swan să vadă, fugitiv, ce venea după ea. Suficient cât să fie înspăimântată. Poate chiar îndeajuns, dacă şocul nu ar fi făcut-o să încremenească, să îi scape un ţipăt. Unul slab, care nu ar fi alertat pe nimeni.
Am respirat adânc, iar mirosul era ca un foc întinzându-se prin venele uscate, arzând din pieptul meu pentru a mistui fiecare pornire către bine de care fusesem vreodată capabil.
Ea se întorcea către mine. În câteva secunde, urma să se aşeze la câţiva centimetri de mine.
Monstrul din capul meu rânji nerăbdător.
Cineva închise brusc o mapă la stânga mea. Nu mi-am ridicat privirea pentru a vedea care dintre oamenii cu soarta pecetluită o făcuse. Însă mişcarea trimise un val de aer obişnuit, lipsit de aromă, peste faţa mea.
Preţ de o secundă, am reuşit să gândesc clar. În acea secundă preţioasă, am văzut două chipuri în mintea mea, unul lângă celălalt.
Unul era, sau fusese, al meu: monstrul cu ochii roşii care ucisese atâţia oameni încât renunţasem să le mai ţin şirul. Crime gândite, cu justificare. Un asasin de criminali, un ucigaş al celorlalţi monştri, mai puţin puternici. Mă jucam de-a Dumnezeu, ştiam asta - hotărând cine merita să fie condamnat la moarte. Era compromisul meu cu mine însumi. Mă hrănisem cu sânge de om, dar în sensul cel mai inexact cu putinţă. Victimele mele fuseseră, prin ocupaţiile lor întunecate, cu prea puţin mai umane decât mine.
Celălalt era chipul lui Carlisle.
Nu exista nicio asemănare între cele două efigii. Carlisle nu era tatăl meu biologic. Nu aveam nicio trăsătură comună. Similitudinea culorii tenului nostru era rezultatul condiţiei noastre; pielea fiecărui vampir avea opacitatea palidă a gheţii. Asemuirea culorii ochilor noştri era altceva - reflecţia unei opţiuni împărtăşite de amândoi.
Şi totuşi, nu exista niciun punct de plecare pentru asemănare, îmi imaginam că faţa mea începuse să o reflecte pe a lui, într-o anumită măsură, în ultimii şaptezeci şi ceva de ani de când îi adoptasem stilul de viaţă şi îi călcasem pe urme. Trăsăturile mele nu se schimbaseră, dar îmi părea că o parte din înţelepciunea lui îmi marcase expresia, că o fărâmă din compasiunea lui se regăsea în forma gurii mele şi că un stop din răbdarea lui mi se reflecta în arcuirea sprâncenelor.
Toate aceste mici îmbunătăţiri erau absente pe chipul monstrului. În câteva clipe, urma să nu mai rămână nimic în mine care să reflecte anii petrecuţi alături de creatorul, de mentorul, de tatăl meu în toate privinţele care contează. Ochii mei urmau să strălucească roşii precum ai unui diavol; orice asemănare avea să fie pierdută pentru totdeauna.
În mintea mea, privirea blândă a lui Carlisle nu mă judeca. Ştiam că mă va ierta pentru lucrul oribil pe care urma să îl fac. Pentru că mă iubea. Pentru că mă considera mai bun decât el. Şi ar fi continuat să mă iubească, indiferent dacă acum i-aş fi dovedit că se înşeală.
Bella Swan stătea pe locul de lângă mine, mişcându-se rigid şi stângaci - cu teamă? - iar mirosul sângelui ei înflorea într-un nor inexorabil în jurul meu.
I-aş fi dovedit tatălui meu că se înşela în privinţa mea. Acest fapt cumplit durea aproape la fel de mult ca focul din gâtul meu.
M-am îndepărtat de ea cu repulsie - revoltat de monstrul care tânjea să îi ia viaţa.
De ce trebuia să vină aici? De ce trebuia să existe? De ce trebuia să distrugă vaga pace pe care o dobândisem în această nonexistenţă a mea? De ce venise pe lume acest om tulburător? Ştiam că mă va distruge.
Mi-am ferit chipul, fiind lovit de un val neaşteptat de ură iraţională.
Cine era această creatură? De ce eu, de ce acum? De ce trebuia să pierd totul pentru că ea îşi alesese, lucru de neînchipuit, tocmai acest oraş pentru a-şi face apariţia?
De ce trebuise să vină aici?
Nu voiam să fiu acel monstru! Nu voiam să-i ucid pe toţi cei din acea încăpere plină de copii inofensivi! Nu voiam să pierd tot ce câştigasem într-o viaţă de sacrificii şi de privaţiuni.
Nu aveam cum să o fac. Nu mă putea sili.
Mirosul era problema, aroma hidos de atrăgătoare a sângelui ei. De-ar fi existat vreo cale de a-i rezista... măcar de mi-ar fi limpezit gândurile o altă adiere de aer proaspăt.
Bella Swan îşi scutură părul ei lung şi des, de culoarea lemnului de mahon, către mine.
Îşi pierduse minţile? De parcă ar fi încurajat monstrul! De parcă l-ar fi aţâţat.
Nicio adiere aliată nu mai îndepărta acum mirosul ei de mine. Totul urma în curând să fie pierdut.
Nu, nicio adiere nu-mi venea în ajutor. Dar nu eram nevoit să respir.
Am întrerupt curgerea aerului prin plămânii mei. Uşurarea a fost instantanee, dar incompletă. Amintirea aromei mi se întipărise în memorie, gustul ei îmi rămăsese pe limbă. Nu reuşeam prea bine să le rezist nici măcar acestora. Dar poate că aş fi izbutit să-mi ţin firea o oră. Un ceas. Suficient timp să ies din această încăpere plină de victime, care poate că nu era nevoie neapărat să fie jertfite. De-aş fi putut rezista măcar o oră.
Era neplăcut să-mi ţin respiraţia. Trupul meu nu avea nevoie de oxigen, dar mă împotriveam instinctelor mele. Mă bazam pe miros mai mult decât pe celelalte simţuri ale mele în clipe de tensiune. Mă conducea la vânătoare, era primul care mă avertiza în caz de pericol. Nu întâlneam prea des ceva la fel de periculos ca mine, dar instinctul de conservare era la fel de puternic la semenii mei ca la oricare om obişnuit.
Stânjenitor, dar realizabil. Mai suportabil decât să o miros pe ea şi să nu îmi înfig dinţii în acea piele fină, subţire, aproape transparentă până la fierbintea, umeda, pulsânda...
O oră! Doar o oră. Nu trebuia să mă gândesc la miros, la gust.
Fata cea tăcută îşi lăsase părul între noi, aplecându-se în faţă astfel încât i se revărsa pe mapă. Nu îi putea vedea faţa pentru a încerca să-i ghicesc emoţiile în ochii ei limpezi şi profunzi. De asta îşi lăsase şuviţele precum un zid între noi? Pentru a-mi ascunde acei ochi? Din teamă? Din timiditate? Pentru a-şi păstra tainele în faţa mea?
Iritarea mea iniţială de a fi înfrânt de gândurile ei tăcute era nimic în comparaţie cu dorinţa - şi ura - care mă posedară acum. Pentru că o uram pe această femeie-copil de lângă mine, o uram cu toată înflăcărarea cu care mă agăţam de fosta mea existenţă, de dragostea familiei mele, de visurile de a fi mai bun decât fusesem... Faptul că o uram pe ea, că uram felul în care mă făcea să mă simt mă ajuta puţin. Da, iritarea pe care o simţisem mai înainte era slabă dar şi ea mă ajuta într-o oarecare măsură. Mă agăţam de orice sentiment care mă împiedica să îmi imaginez care ar fi fost gustul ei.
Ură şi iritare. Nerăbdare. Ceasul oare nu avea să se mai scurgă vreodată?
Şi la finalul orei... ea urma să părăsească încăperea. Şi eu ce aş fi făcut?
M-aş fi putut prezenta. „Bună, numele meu este Edward Cullen. Te pot conduce până la sala următoare de clasă?”
Ea ar fi fost de acord. Aşa ar fi fost politicos. Chiar dacă deja se temea de mine, cum presupuneam că făcea, s-ar fi supus convenţiilor şi m-ar fi însoţit. Ar fi fost suficient de uşor să o îndrept într-o direcţie greşită. Un capăt al pădurii se întindea ca un deget atingând colţul îndepărtat al parcării. I-aş fi putut spune că mi-am uitat o carte în maşină...
Ar fi observat cineva că aş fi fost ultima persoană cu care ar fi fost văzută? Ploua, ca de obicei; doi oameni învăluiţi în pelerine de ploaie întunecate, îndreptându-se într-o direcţie greşită nu ar fi trezit prea mult interes, nu m-aş fi dat de gol.
Doar că nu eram singurul elev atent la ea în acea zi - deşi nimeni nu era atât de dureros de atent ca mine. Mike Newton, mai ales, era conştient la fiecare schimbare a punctului ei de greutate cât se fâţâia pe scaun - nu se simţea în largul ei atât de aproape de mine, la fel ca oricine altcineva, aşa cum m-aş fi aşteptat înainte ca mirosul ei să distrugă orice grijă de natură caritabilă. Mike Newton ar fi observat dacă ea ar fi ieşit din sala de clasă alături de mine.
Dacă puteam rezista o oră, aş fi putut oare rezista două?
Am tresărit de durerea arsurii.
Ar fi găsit casa goală. Şeriful Swan lucra întreaga zi. Îi ştiam casa, la fel cum îmi era familiară fiecare locuinţă din acest orăşel minuscul. Căminul ei se afla lângă nişte păduri dese, fără vreun vecin în apropiere. Chiar de-ar fi avut timp să ţipe, greu de imaginat, nu ar fi avut cine să o audă.
Acesta ar fi fost modul responsabil de a rezolva lucrurile. Rezistasem şaptezeci de ani fără sânge de om. Dacă mi-aş fi ţinut respiraţia, aş fi rezistat două ore. Şi când ea ar fi rămas singură, nimeni altcineva nu ar fi fost în pericol să fie rănit. „Şi nici nu aş avea de ce să zoresc această experienţă”, fu de acord monstrul din capul meu.
Era un adevărat sofism să cred că dacă îi salvam pe cei nouăsprezece oameni din clasă cu eforturi şi răbdare aş fi fost mai puţin monstru când aş fi ucis-o pe fata aceasta nevinovată.
Deşi o uram, ştiam că ura mea era nedreaptă. Ştiam că de fapt mă uram pe mine însumi. Şi că ne-aş fi urât şi mai mult pe amândoi atunci când ea ar fi fost moartă.
Aşa am rezistat de-a lungul orei - imaginându-mi cele mai bune modalităţi de a o ucide. Am încercat să evit să-mi imaginez actul în sine. Poate ar fi fost prea mult pentru mine; puteam pierde bătălia şi aş fi ajuns să îi ucid pe toţi cei de sub ochii mei. Aşa că îmi puneam strategia la punct, nimic mai mult. Aceasta m-a purtat până la capătul orei.
O dată, către final, s-a uitat pe furiş la mine prin zidul fluid al părului ei. Îmi puteam simţi ura mistuindu-mă atunci când i-am întâlnit privirea, când i-am văzut reflecţia în ochii ei înspăimântaţi. Sângele i-a colorat obrajii înainte să se poată ascunde din nou în şuviţele ei, iar eu mă aflam la un pas de pierzanie.
Dar se sună de pauză. Salvat de clopoţel - ce clişeu. Amândoi eram salvaţi. Ea, salvată de la moarte, eu, salvat pentru scurt timp de creatura de coşmar de care mă temeam şi pe care o dispreţuiam.
Nu am reuşit să merg atât de încet pe cât ar fi trebuit când am ţâşnit din încăpere. De m-ar fi privit cineva, ar fi suspectat că era ceva la nelalocul său în felul în care mă mişcam. Dar nimeni nu-mi dădea atenţie. Toate gândurile oamenilor încă orbitau în jurul fetei condamnate la moarte în mai puţin de o oră.
M-am ascuns în maşină.
Nu-mi plăcea să mă gândesc că aş avea nevoie să mă ascund. Cât de laş suna. Dar acum, fără îndoială, era cazul să o fac.
Nu eram suficient de disciplinat ca să mă aflu în acele momente printre oameni. Concentrându-mă atât de mult să nu-l ucid pe unul dintre ei, fusesem secat de resursele de a le rezista celorlalţi. Ce irosire ar fi fost. Dacă trebuia să fiu îngenuncheat de monstru, măcar să fi meritat această înfrângere.
Am început să ascult un CD care de obicei mă liniştea, dar care acum nu mai avea niciun efect. Nu, ceea ce mă ajuta cel mai mult acum era aerul răcoros, umed şi curat care se strecura împreună cu ploaia măruntă prin geamurile deschise ale maşinii. Deşi încă îmi aminteam perfect aroma sângelui Bellei Swan, când respiram aerul curat mă simţeam de parcă mi-aş fi curăţat măruntaiele trupului de o infecţie.
Eram din nou sănătos. Puteam iarăşi gândi. Şi puteam, din nou, lupta. Puteam lupta împotriva a ceea ce nu-mi doream să fiu.
Nu eram obligat să o duc acasă. Nu era nevoie să o ucid. Evident, eram o creatură raţională, cu capacitatea de a gândi şi aveam de ales. Întotdeauna aveam de ales.
În clasă nu mă simţisem aşa.... dar acum mă aflam departe de ea. Poate că, dacă o evitam cu foarte multă grijă, viaţa mea nu avea de ce să se schimbe. Aranjasem lucrurile după placul inimii. De ce-ar fi trebuit să las o fetiţă exasperantă şi delicioasă să distrugă totul?
Nu eram obligat să-mi dezamăgesc tatăl. Nu aveam de ce să îi provoc mamei mele stresul, grija... durerea. Da, şi mama mea adoptivă ar fi fost rănită. Iar Esme era atât de blândă, de tandră şi de gingaşă. Să faci pe cineva ca ea să sufere ar fi fost de neiertat.
Ce ironie că am vrut să o protejez pe această fată de ameninţarea măruntă, vană, a gândurilor făţarnice ale lui Jessica Stanley. Eram ultima persoană care ar fi trebuit să o protejeze pe Isabella Swan. De nimic nu trebuia apărată mai mult decât de mine.
Dintr-o dată mă întrebai unde o fi fost Alice. Nu mă văzuse ucigând-o pe tânăra Swan în felurite chipuri? De ce nu-mi sărise în ajutor - să mă oprească sau să mă ajute să ascund probele? Era atât de absorbită de supravegherea lui Jasper încât îi scăpase această posibilitate mult mai oribilă? Eram mai puternic decât credeam? Chiar nu i-aş fi făcut nimic fetei?
Nu. Ştiam că nu este adevărat. Alice probabil că se concentra foarte mult asupra lui Jasper.
Am scrutat în direcţia unde ştiam că va fi, în clădirea cea mică unde se ţineau orele de engleză. Nu a durat mult până să îi localizez "vocea" familiară. Şi aveam dreptate. Fiecare gând al ei se îndrepta către Jasper, veghindu-i cu minuţiozitate până şi cele mai mărunte alegeri.
Îmi doream să-i fi putut cere sfatul, dar în acelaşi timp mă bucuram că nu ştia de ce eram în stare. Că nu ştia despre masacrul la care mă gândisem în ultima oră.
Am simţit o nouă văpaie în trup - arsura ruşinii. Nu voiam ca vreunul dintre ei să afle.
Dacă o puteam evita pe Bella Swan, dacă aş fi reuşit să nu o ucid - pe când formulam acest gând, monstrul se zbătea şi scrâşnea din dinţi plin de frustrare - atunci nimeni nu ar fi trebuit să afle. Dacă m-aş fi putut ţine departe de aroma ei...
Nu aveam de ce să nu încerc, măcar. Să aleg binele. Să încerc să fiu aşa cum mă credea Carlisle.
Ultima oră de curs aproape se încheiase. M-am hotărât să-mi pun imediat planul cel nou în acţiune. Ar fi fost mai bine decât să stau aici, în parcare, pe unde ea ar fi putut trece, zădărnicindu-mi încercarea. Din nou, simţeam ura nedreaptă pentru acea fată. Detestam faptul că avea acea putere inconştientă asupra mea. Că mă putea transforma într-un lucru care-mi repugna.
Am păşit cu repeziciune - puţin cam prea în grabă, dar nu existau martori - traversând micul campus până la secretariat. Drumul Bellei Swan nu avea de ce să se intersecteze cu al meu. Urma să o evit ca pe o ciumă.
Biroul era gol cu excepţia secretarei, chiar persoana pe care doream să o văd.
Nu a observat când am intrat, fără zgomot.
- Doamnă Cope?
Femeia cu părul de un roşcat artificial ridică privirea şi căscă ochii mari. Micile indicii pe care nu le înţelegeau îi luau întotdeauna prin surprindere, indiferent de câte ori îl mai văzuseră pe vreunul dintre noi.
- Oh, suspină ea, puţin tulburată. Îşi netezi cămaşa. Ce prostie, îşi spuse în sinea ei. „E aproape suficient de tânăr să-mi fie fiu. Prea necopt să mă gândesc la el în felul acesta...” Bună, Edward. Cu ce te pot ajuta? Genele i să zbăteau în spatele ochelarilor cu lentile groase.
Era stingherită. Dar ştiam să fiu fermecător atunci când doream. Era uşor, de vreme ce ştiam instantaneu ce efect avea fiecare gest sau ton al vocii mele.
M-am aplecat înainte, susţinându-i privirea de parcă m-aş fi adâncit în ochii ei mici şi căprui, lipsiţi de profunzime. Gândurile ei deja fremătau. Ar fi trebuit să fie simplu.
- Mă întrebam dacă mă puteţi ajuta cu orarul, spusei eu cu vocea blândă pe care o păstram pentru a nu-i speria pe oameni.
Am auzit cum bătăile inimii ei s-au înteţit.
- Desigur, Edward. Ce pot face pentru tine? Prea tânăr, prea tânăr, continua litania ei. Se înşela, desigur. Eram mai bătrân decât bunicul ei. Dar după permisul meu de conducere, avea dreptate.
- Pot să mă mut de la ora de biologie la o oră de ştiinţe de nivel avansat? Poate... fizică?
- E vreo problemă cu dl Banner, Edward?
- Deloc, doar că am mai studiat materia asta...
- În acea şcoală pentru elevi dotaţi la care ai învăţat în Alaska, da. Buzele ei subţiri se ţuguiară în timp ce cântărea problema. „Cu toţii ar trebui să fie la facultate. I-am auzit pe profesori plângându-se. Zece pe linie, nu ezită niciodată cu un răspuns, nu greşesc la teste - de parcă ar fi găsit o cale să copieze la fiecare materie. Domnul Varner ar prefera să creadă că un elev copiază decât să admită că e mai deştept decât el... Pun pariu că mama lor le dă meditaţii...". De fapt, Edward, la ora de fizică locurile sunt complete. Dlui Banner nu îi place să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de elevi în clasă.
- Nu aş deranja pe nimeni.
- „Sigur că nu. Doar eşti un Cullen perfect”. Ştiu asta, Edward. Dar nu sunt suficiente locuri nici aşa...
- Atunci aş putea să renunţ la oră? Aş putea folosi timpul acesta ca să studiez independent.
- Să renunţi la biologie? căscă ea gura de mirare. „E o nebunie. Cât de greu poate fi să stai cuminte la o materie pe care deja o ştii? Trebuie să fie o problemă cu domnul Banner. Poate ar trebui să vorbesc cu Bob despre asta?” Nu vei avea suficiente credite ca să treci clasa.
- Recuperez la anul.
- Poate ar fi bine să discuţi cu părinţii tăi despre asta.
Uşa se crăpă în spatele meu, dar cel care o deschisese nu se gândea la mine aşa că am ignorat sosirea sa şi m-am concentrat asupra doamnei Cope. M-am aplecat ceva mai aproape de ea şi am deschis o idee mai mult ochii. Ar fi mers mai bine dacă ar fi fost aurii şi nu negri. Negrul speria oamenii, aşa cum şi trebuia.
- Vă rog, doamnă Cope. Am folosit modulaţiile cele mai blânde şi mai atrăgătoare ale vocii - iar aceasta putea fi extrem de irezistibilă. Nu m-aş putea muta la nicio altă materie? Sigur trebuie să fie vreun loc pe undeva. Ora a şasea, de biologie, nu poate fi singura opţiune...
I-am zâmbit, atent să nu-mi expun dinţii atât de mult încât să o sperii, lăsându-mi chipul să se îndulcească.
Bătăile inimii ei se înteţeau. „Prea tânăr”, îşi reamintea cu disperare.
- Aş putea vorbi cu Bob. Vreau să spun... cu domnul Banner. Să văd dacă...
Fu nevoie doar de o secundă pentru ca totul să se schimbe: atmosfera din birou, misiunea mea acolo, motivul pentru care mă aplecasem către femeia roşcată... Dacă până acum făcusem lucrurile cu un scop, acesta se schimbă.
Samanthei Wells îi luă doar o secundă să deschidă uşa şi să lase un bilet de întârziere semnat în coşul de lângă intrare, ca apoi să iasă în grabă, dornică să scape de şcoală. O secundă a durat şi ca rafala de vânt pătrunsă dintr-o dată în birou să mă izbească. Şi mie tot o secundă mi-a trebuit ca să-mi dau seama că prima persoană care intrase pe uşă nu mă întrerupsese cu gândurile ei.
M-am întors, deşi nu mai era necesar să mă asigur. Mă răsucii încet, luptându-mă să controlez muşchii răzvrătiţi împotriva mea.
Bella Swan se sprijinea cu spatele de peretele de lângă uşă, ţinând strâns în mână o bucată de hârtie. Ochii îi erau mai larg deschişi decât de obicei când mi-a întâlnit căutătura feroce şi inumană.
Mirosul sângelui ei satură fiecare particulă de aer din încăperea micuţă şi sufocantă. Gâtul meu fu mistuit de flăcări.
Monstrul mă privi din nou din oglinda ochilor ei, o mască a răului.
Mâna îmi încremeni în aer deasupra ghişeului. N-ar fi fost nevoie să privesc în urmă ca să o întind şi să-i zdrobesc capul doamnei Cope de birou cu suficientă forţă încât să o ucid. Două vieţi în loc de douăzeci. Un târg drept.
Monstrul aştepta nerăbdător, cu nesaţ, să o fac.
Dar întotdeauna exista o altă cale - trebuia să existe.
Am pus capăt freamătului plămânilor mei şi mi-am întipărit în minte chipul lui Carlisle. M-am întors cu faţa către doamna Cope şi i-am constatat surpriza provocată de schimbarea expresiei mele. Se trase înapoi, dar teama ei nu îmbrăcă forma coerentă a cuvintelor.
Folosindu-mi toată stăpânirea de sine pe care o dobândisem în decenii de privaţiune, mi-am îndulcit şi mai mult vocea. Plămânii mei mai aveau aer doar cât să mai vorbesc o dată, zorindu-mi cuvintele.
- Lăsaţi, atunci. Îmi dau seama că e imposibil. Vă mulţumesc mult pentru ajutor.
M-am întors pe călcâie şi am ţâşnit afară din cameră, încercând să nu simt căldura sângelui curgând prin trupul fetei pe când treceam la câţiva milimetri de ea.
Nu m-am oprit până nu am ajuns la maşină, mişcându-mă prea repede tot drumul. În mare parte oamenii plecaseră, aşa că nu erau prea mulţi martori. Am auzit cum un elev dintr-a 12-a, D.J. Garrett, observă şi apoi trece cu vederea...
„De unde-a apărut Cullen? Parc-a picat din senin... Iar încep eu cu imaginaţia mea bogată. Mama îmi tot zice...”
Când m-am strecurat în Volvo, ceilalţi se aflau deja acolo. Am încercat să-mi controlez respiraţia, dar inspiram convulsiv aerul proaspăt de parcă fusesem sufocat.
- Edward? întrebă Alice cu o voce alarmată.
M-am mulţumit să-mi înclin fruntea în direcţia ei.
- Ce naiba ai păţit? întrebă Emmett, distras, pentru o clipă, de la faptul că Jasper nu avea chef de revanşa lui.
În loc să răspund, am cuplat schimbătorul de viteze în marşarier. Trebuia să ies din parcare înainte ca Bella să mă poată urmări şi acolo. Propriul meu demon, bântuindu-mă... Am întors maşina şi am accelerat. Am ajuns la 60 de kilometri la oră înainte să ajung pe şosea. Iar pe drum am ajuns la 100 de kilometri la oră înainte să virez.
Fără să fie nevoie să privesc, ştiam că Emmett, Rosalie şi Jasper se întorseseră cu toţii privind-o fix pe Alice. Ea ridică din umeri. Nu avea cum şti ce se întâmplase, doar ce urma să se petreacă.
Începu să-mi scruteze viitorul. Amândoi analizam ce vedea cu ochii minţii şi amândoi eram surprinşi.
- Pleci? şopti ea.
Ceilalţi mă priveau acum pe mine.
- Asta fac? am şuierat eu printre dinţi.
Abia atunci văzu, când ezitarea mea în a lua o decizie îmi împinse viitorul într-o direcţie mai întunecată.
- Oh.
Bella Swan, moartă. Ochii mei, sclipind purpurii la perspectiva sângelui proaspăt. Căutarea care ar fi urmat. Aşteptarea prevăzătoare de dinainte să putem pleca în siguranţă ca să ne luăm viaţa de la capăt...
- Oh, suspină ea din nou. Tabloul capătă mai multe detalii. Văzui interiorul casei şerifului Swan pentru întâia oară, pe Bella stând într-o bucătărie cu dulăpioare galbene, cu spatele la mine, cât o pândeam din umbră... lăsând mirosul să mă atragă înspre ea...
- Opreşte-te! lăsai eu să-mi scape un geamăt de neputinţă.
- Îmi pare rău, şopti ea, cu ochii larg deschişi.
Monstrul jubila.
Apoi viziunea din mintea ei se schimbă din nou. O autostradă pustie pe timp de noapte, copacii care o mărgineau acoperiţi de zăpadă, sclipind pe lângă noi la aproape 300 de kilometri la oră.
- Îmi vei lipsi, spuse ea. Oricât de puţin timp ai fi plecat.
Emmett şi Rosalie făcură un schimb de priviri temătoare.
Aproape ajunsesem în curba care ne ducea pe lungul drumeag către casa noastră.
- Lasă-ne aici, îmi ceru Alice. Ar trebui să-i spui tu însuţi lui Carlisle.
Am încuviinţat din cap şi cauciucurile maşinii scârţâiră la oprirea bruscă.
Emmett, Rosalie şi Jasper coborâră în tăcere; urmau să o pună pe Alice să le explice în lipsa mea. Alice îmi atinse umărul.
- Vei face ceea ce trebuie, murmură ea. De data aceasta nu era o viziune, ci un ordin. Este singura rudă a lui Charlie Swan. L-ai ucide şi pe el.
- Da, am spus eu, fiind de acord doar cu ultima parte.
Se strecură afară pentru a li se alătura celorlalţi, încruntându-şi sprâncenele de nelinişte. Se topiră în pădure, dispărând înainte să apuc să întorc maşina.
Am accelerat din nou înspre oraş şi am ştiut că viziunile din mintea lui Alice aveau să treacă de la culori întunecate la nuanţe strălucitoare precum lămpile stroboscopice. Pe când goneam către Forks cu 150 de kilometri la oră nu eram sigur încotro mă îndreptam. Să îmi iau rămas bun de la tatăl meu? Sau pentru a mă preda monstrului din mine? Şoseaua dispărea înghiţită sub roţile maşinii mele.

http://www.scacuncristina.blogspot.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu