4. Viziuni
M-am întors la şcoală. Era necesar, deoarece sărea cel mai puţin în ochi.
Până la sfârşitul zilei, aproape toţi ceilalţi elevi se întorseseră şi ei la ore. Doar Tyler, Bella şi alţi câţiva - care probabil profitau de accident pentru a chiuli - rămâneau absenţi.
Nu trebuia să-mi vină prea greu să fac ceea ce era necesar. Dar toată după-amiaza am strâns din dinţi pentru a rezista pornirii care mă făcea să tânjesc şi eu după chiul - pentru a o căuta din nou pe fată.
Ca un hărţuitor. Un hărţuitor obsedat. Un hărţuitor vampir obsedat.
Orele din acea zi - oricât de improbabil ar fi părut - erau şi mai plicticoase decât în urmă cu o săptămână. Ca o comă. De parcă se ştersese culoarea cărămizilor, a copacilor, a cerului, a chipurilor celor din jur... Priveam fix crăpăturile din tencuială.
Ar mai fi trebuit să fac un lucru necesar... şi nu îl făceam. Desigur, era tot ceva greşit. Depindea de perspectiva din care priveai.
Din punctul de vedere al unui Cullen - nu doar al unui vampir, ci al unui Cullen, cineva care avea o familie, lucru rar în lumea noastră - firesc ar fi fost ca lucrurile să se desfăşoare după cum urmează:
- "Sunt surprins să te văd la ore, Edward. Am auzit că ai fost implicat în accidentul acela groaznic de azi dimineaţă."
- "Aşa este, dle Banner, dar eu am fost cel norocos. Un zâmbet prietenos. ...Nu am fost deloc rănit... Mi-aş dori să pot spune acelaşi lucru despre Tyler şi Bella."
- "Cum se simt?"
- "Cred că Tyler se simte bine... are doar nişte zgârieturi superficiale de la parbrizul spart. Dar nu ştiu ce să spun despre Bella. O încruntătură plină de îngrijorare. ...E posibil să fi suferit o contuzie. Am auzit că a fost destul de incoerentă o vreme - ba chiar că avea vedenii. Ştiu că doctorii îşi făceau griji..."
Aşa trebuia să fi mers lucrurile. Le eram dator membrilor familiei mele.
- Sunt surprins să te văd la ore, Edward. Am auzit că ai fost implicat în accidentul acela groaznic de azi dimineaţă.
- Nu am fost rănit. Fără niciun zâmbet.
Domnul Banner îşi lăsa greutatea de pe un picior pe altul, stânjenit.
- Ai idee cum se simt Tyler Crowley şi Bella Swan? Am auzit că au avut câteva răni...
Am ridicat din umeri.
- Nu am de unde şti.
Profesorul îşi drese vocea.
- Sigur... spuse el, privirea mea rece făcându-i vocea să sune puţin fals.
Se întoarse repede în faţa clasei şi începu să predea.
Era o greşeală. Dacă nu priveai lucrurile dintr-o perspectivă ceva mai obscură.
Părea atât de... necavaleresc să o vorbesc de rău pe la spate, mai ales când fata se dovedise mai de încredere decât aş fi putut visa vreodată. Nu spusese nimic care să mă trădeze, în pofida faptului că ar fi avut motive întemeiate să o facă. Chiar aş fi trădat-o când ea îmi păstrase secretul?
Purtasem o discuţie aproape identică cu doamna Goff - doar că în spaniolă, nu în engleză - iar Emmet îmi aruncase o privire lungă.
"Sper că ai o explicaţie bună pentru ce s-a întâmplat astăzi. Rose e pusă pe război."
Mi-am dat, exasperat, ochii peste cap fără să-l privesc.
De fapt inventasem o explicaţie foarte întemeiată. Să presupunem că nu făceam nimic pentru a opri duba care urma să o zdrobească pe fată... Gândul mă umplu de oroare. Dar dacă ar fi fost lovită, dacă ar fi fost zdrobită şi plină de sânge, fluidul roşu curgând, irosindu-se pe pavaj, mirosul sângelui proaspăt pulsând în aer...
Mă cutremurai din nou, dar nu doar de silă. O parte din mine tremura de dorinţă. Nu, nu aş fi fost în stare să o văd sângerând fără să îi expun pe toţi într-un mod mult mai flagrant şi şocant.
Era o scuză uşor de înţeles... dar nu aveam să o folosesc. Ar fi fost prea ruşinos.
Şi oricum nu mă gândisem la ea decât cu mult după evenimente.
"Ai grijă cu Jasper", continuă Emmett, fără să remarce că eram căzut pe gânduri. "Nu e aşa de furios... dar e mai hotărât."
Am înţeles ce voia să spună şi pentru o clipă camera se învârti în jurul meu. Furia mă consumă într-atât încât o ceaţă sângerie îmi înceţoşă vederea. Simţeam că mă voi îneca în ea.
CE NAIBA, EDWARD! REVINO-ŢI ÎN FIRE! mă admonestă Emmett în mintea sa. Îşi lăsă mâna pe umărul meu, ţintuindu-mă pe scaun înainte să apuc să sar în picioare. Arareori îşi folosea întreaga forţă - nu prea era nevoie, pentru că era cu mult mai puternic decât oricare vampir pe care îl întâlnisem vreodată - dar acum făcu apel la ea. Mă prinse de braţ în loc să mă ţină aşezat. Dacă m-ar fi împins, scaunul de sub mine s-ar fi sfărâmat.
IA-O UŞOR! îmi ordonă el.
Am încercat să mă calmez, însă era greu. Furia îmi ardea tâmplele.
"Jasper nu va face nimic până când nu vom vorbi cu toţii. Mă gândeam că ar trebui să ştii ce intenţii are."
M-am concentrat încercând să mă liniştesc şi am simţit strânsoarea mâinii lui Emmett slăbind.
"Încearcă să nu te dai în spectacol. Ai şi aşa suficiente probleme."
Am respirat adânc şi Emmett mi-a dat drumul.
Am scrutat încăperea din obişnuinţă, însă confruntarea noastră fusese atât de scurtă şi de tăcută încât doar câţiva oameni care se aflau în spatele lui observaseră. Niciunul dintre ei nu ştia ce să înţeleagă din asta şi lăsaseră deoparte incidentul. Copiii Cullen erau nişte ciudaţi - o ştiau deja cu toţii.
"La naiba, puştiule, eşti terminat", adăugă Emmett, pe un ton înţelegător.
- Du-te naibii, murmurai în barbă şi îi auzii râsul uşor.
Emmett nu purta pică nimănui şi probabil că ar fi trebuit să fiu mai recunoscător pentru lejeritatea cu care trata lucrurile. Dar vedeam bine că-i înţelegea intenţiile lui Jasper, că şi el considera că ar fi fost reacţia cea mai potrivită.
Furia mocnea, abia ţinută sub control. Da, Emmett era mai puternic decât mine, dar încă nu mă înfrânsese la vreun meci de lupte. Pretindea că lucrurile stăteau astfel pentru că trişam, dar faptul că auzeam gândurile celorlalţi făcea parte din natura mea, la fel cum imensa lui putere făcea parte din a lui. Aveam şanse egale în orice confruntare.
O luptă? Într-acolo evoluau lucrurile? Urma să mă lupt cu familia mea pentru un om pe care abia îl cunoşteam?
M-am gândit la acestea pentru o clipă, la impresia de fragilitate pe care mi-o lăsase trupul fetei aflat în braţele mele în paralel cu Jasper, Rose şi Emmett - supranatural de puternici şi maşini fulgerătoare de ucis prin însăşi natura lor...
Da, m-aş fi luptat pentru ea. Împotriva familiei mele. M-am cutremurat.
Dar nu era drept să o las fără apărare de vreme ce eu eram acela care o pusese în pericol.
Nu puteam învinge de unul singur, nu împotriva a toţi trei, şi mă întrebam care mi-ar fi fost aliaţii.
Carlisle, cu siguranţă. Nu s-ar fi luptat cu nimeni, însă ar fi fost cu totul potrivnic planurilor lui Rose şi Jasper. Putea fi tot ce-mi trebuia. Aveam să mă conving...
Esme, îndoielnic. Dar nici nu s-ar fi pus împotriva mea şi i-ar fi displăcut să i se opună lui Carlisle, dar ar fi sprijinit orice plan i-ar fi ţinut familia unită. Ar fi fost preocupată mai ales de ce-ar fi fost drept, nu de ce-ar fi fost bine pentru mine. Dacă sufletul familiei noastre era Carlisle, atunci Esme era inima acesteia. El ne dăduse un conducător care merita să fie urmat; ea transformase supunerea noastră într-o dovadă de afecţiune. Cu toţii ne iubeam - chiar şi în străfundurile furiei pe care o simţeam împotriva lui Jasper şi Rose în acea clipă, chiar şi când plănuiam să mă lupt cu ei pentru a o salva pe fată, ştiam că mi-erau dragi.
Alice... nu aveam idee. Probabil totul ar fi ţinut de ceea ce ar fi văzut în viitor. Îmi închipuiam că ar fi fost de partea învingătorului.
Deci aş fi fost nevoit să o fac fără ajutor. Nu-mi puteam măsura forţele cu ei de unul singur, însă nu voiam să las ca fata să fie rănită din pricina mea. Aveam să fiu constrâns să recurg la măsuri evazive...
Furia mi se înmuie puţin la această umbră de umor negru. Îmi puteam imagina felul în care fata ar fi reacţionat dacă aş fi răpit-o. Desigur, rareori îi ghiceam corect reacţiile - dar ce altceva ar fi putut simţi dacă nu groază?
Nu prea eram sigur cum aş fi reuşit să o fac - să o răpesc. N-aş fi suportat să mă aflu prea mult timp în preajma ei. Poate că aş fi dus-o înapoi la mama ei. Până şi această variantă implica multe riscuri. Pentru ea.
Şi pentru mine, îmi dădui dintr-o dată seama. Dacă aş fi ucis-o fără să vreau... nu eram sigur câtă durere aş fi simţit, dar ştiam că ar fi îmbrăcat multe chipuri şi că ar fi fost intensă.
Timpul trecu repede câtă vreme eu cântării toate complicaţiile care mă pândeau: disputa care mă aştepta acasă, conflictul cu familia mea, lucrurile de care ar fi trebuit să fiu capabil după aceea...
Ei bine, nu m-aş mai fi plâns că viaţa în afara şcolii este monotonă. Măcar atât se schimbase din pricina fetei.
Când sună clopoţelul, mă îndreptai în tăcere care maşină împreună cu Emmett. Îşi făcea griji pentru mine şi pentru Rosalie. Ştia partea cui ar fi fost nevoit să o ia într-un conflict şi îl preocupa acest lucru.
Ceilalţi ne aşteptau în maşină, la fel de tăcuţi. Eram un grup foarte liniştit. Doar eu puteam auzi ţipetele.
"Idiotule! Dementule! Tâmpitule! Măgarule! Prost egoist şi iresponsabil!" striga Rosalie din toate puterile, în mintea ei, un şir constant de insulte. Făcea să aud cu greutate gândurile celorlalţi, însă am ignorat-o pe cât îmi stătea în putinţă.
Emmett avea dreptate în privinţa lui Jasper. Era sigur de ceea ce urma să facă.
Alice era tulburată, făcându-şi griji pentru Jasper, trecând în revistă imagini ale viitorului. Indiferent din ce direcţie ar fi atacat-o Jasper pe fată, Alice mă vedea mereu acolo, ţinându-i calea. Interesant... nici Rosalie nici Emmett nu erau alături de el în acele viziuni. Deci Jasper avea de gând să acţioneze singur. Acest lucru ar fi egalat şansele.
Jasper era cel mai bun şi cu siguranţă cel mai experimentat luptător dintre noi. Singurul meu avantaj consta în faptul că îi puteam anticipa mişcările înainte să le schiţeze.
Cu Emmett sau cu Jasper niciodată nu mă luptasem decât în joacă - prostindu-ne. Gândul de a încerca să îi fac rău cu adevărat lui Jasper mă îmbolnăvea...
Nu, nu asta. Doar să îl opresc. Asta era tot.
Mă concentrai pe Alice, memorând diferitele căi de atac ale lui Jasper.
Pe când făceam asta, viziunile ei se schimbau, îndepărtându-se tot mai mult de casa familiei Swan. Îi tăiam drumul mai devreme...
"Termină, Edward! Nu se poate întâmpla aşa. Nu o voi permite."
Nu îi răspunsei, continuând să privesc.
Începu să caute şi mai departe, pe tărâmul înceţoşat şi nesigur al posibilităţilor îndepărtate. Totul era umbrit şi vag.
Tot drumul către casă, tăcerea grea nu se risipi. Am parcat în garajul cel mare de lângă casă; Mercedes-ul lui Carlisle se afla acolo, lângă Jeep-ul lui Emmett, M3-ul lui Rose şi Vanquish-ul meu. Mă bucuram că ajunsese deja Carlisle acasă - tăcerea urma să se sfârşească exploziv şi mi-l doream alături când acest lucru s-ar fi întâmplat.
Ne-am dus direct în încăperea pentru servit prânzul.
Camera nu era, desigur, niciodată folosită în scopul său firesc. Dar era mobilată cu o masă lungă, ovală, din mahon, înconjurată de scaune - eram foarte atenţi ca toată recuzita necesară să se afle la locul său. Lui Carlisle îi plăcea să o folosească drept sală de consiliu. Într-un grup cu personalităţi atât de puternice şi de disonante, uneori era necesar să se discute lucrurile cu calm.
Aveam sentimentul că decorul nu urma să fie de prea mare ajutor în acea zi.
Carlisle se aşeză pe locul său obişnuit din capătul estic al încăperii. Esme se afla lângă el - se ţineau de mână deasupra mesei.
Ochii ei mă fixau, profunzimile lor aurii fiind pline de îngrijorare.
"Rămâi". Era unicul ei gând.
Îmi doream să-i fi putut zâmbi femeii care îmi era ca o mamă adevărată, însă nu aveam cum să o încurajez acum.
M-am aşezat de cealaltă parte a lui Carlisle. Esme se întinse pe lângă el şi îşi aşeză mâna liberă pe umărul meu. Nu avea idee ce urma să înceapă; îşi făcea doar griji pentru mine.
Carlisle presimţea mai bine ce urma. Buzele lui erau strânse şi fruntea ridată. Expresia aducea prea mult cu cea a unui bătrân pentru chipul său tânăr.
În timp ce se aşezau toţi ceilalţi, puteam vedea cum se trasează taberele.
Rosalie se aşeză pe poziţia diametral opusă lui Carlisle, la celălalt capăt al lungii mese. Mă privi aspru, fără să-şi mai ia ochii de la mine.
Emmett luă loc lângă ea, cu chipul şi gândurile confuze.
Jasper ezită, apoi se sprijini de zidul din spatele lui Rosalie. Era hotărât, indiferent de deznodământul discuţiei. Dinţii mi se încleştară.
Alice fu ultima care veni, iar ochii ei se concentrau pe ceva aflat la mare depărtare - viitorul, încă prea difuz pentru ca ea să îl poată folosi. Fără să pară a se gândi prea mult, se aşeză lângă Esme. Îşi masa fruntea de parcă ar fi avut o migrenă. Jasper se schimonosi stingherit şi se gândi să i se alăture, însă rămase la locul său.
Am respirat adânc. Eu începusem totul - ar fi trebuit să iau cuvântul.
- Îmi pare rău, spusei eu, privind-o mai întâi pe Rose, apoi pe Jasper şi pe Emmett. Nu voiam să vă pun în pericol pe vreunul. Am acţionat necugetat şi îmi asum întreaga responsabilitate pentru acţiunile mele pripite.
Rosalie mă privi acru.
- Ce vrei să spui prin "îmi asum întreaga responsabilitate"? Vei rezolva lucrurile?
- Nu aşa cum te gândeşti tu, spusei eu, străduindu-mă să-mi păstrez vocea inflexibilă şi calmă. Sunt dispus să plec imediat, dacă aşa se îndreaptă situaţia. "Dacă voi crede că fata va fi în siguranţă, dacă voi crede că niciunul dintre voi nu o va atinge", adăugai eu în minte.
- Nu, murmură Esme. Nu, Edward.
Îi mângâiai mâna.
- Sunt doar câţiva ani.
- Totuşi Esme are dreptate, spuse Emmett. Acum nu poţi pleca nicăieri. Nu ai ajuta pe nimeni, ba dimpotrivă. Trebuie să ştim ce gândesc oamenii, acum mai mult ca niciodată.
- Alice va surprinde orice lucru important, îl dezaprobai eu.
Carlisle îşi scutură capul în semn de dezaprobare.
- Cred că Emmett are dreptate, Edward. Sunt şanse mai mari ca fata să vorbească dacă tu vei dispărea. Plecăm cu toţii sau niciunul nu o va face.
- Nu va spune nimic, insistai eu, grăbit. Rose se pregătea să izbucnească şi doream să audă mai întâi ultima prea propoziţie.
- Nu ştii ce gândeşte, îmi reaminti Carlisle.
- Dar de asta sunt încredinţat. Alice, susţine-mă.
Alice mă privi obosită.
- Nu pot vedea ce se întâmplă dacă vom continua să ignorăm acest fapt. Le aruncă o privire lui Rose şi Jasper.
Nu, nu putea vedea viitorul - nu când Rosalie şi Jasper erau atât de determinaţi să nu treacă incidentul cu vederea.
Palma lui Rosalie izbi masa cu un sunet puternic.
- Nu-i putem permite omului să aibă ocazia de a spune ceva. Carlisle, trebuie să conştientizezi asta. Chiar dacă ne-am hotărî cu toţii să dispărem, nu suntem în siguranţă lăsând poveştile să circule în urma noastră. Trăim atât de diferit de restul semenilor noştri - ştii că există unii care abia aşteaptă o scuză pentru a arăta cu degetul. Trebuie să fim mai precauţi decât oricine altcineva!
- Am mai lăsat zvonuri în urmă, îi reamintii eu.
- Doar zvonuri şi suspiciuni, Edward. Fără martori oculari şi probe!
- Probe! o sfidai eu.
Dar Jasper o aprobă, cu privirea încrâncenată.
- Rose, îşi începu Carlisle fraza.
- Lasă-mă să termin, Carlisle. Nu trebuie să fie vreo mare punere în scenă. Fata s-a lovit astăzi la cap. Poate acea rană se va dovedi mai gravă decât părea. Rosalie ridică din umeri. ...Fiecare muritor adoarme cu posibilitatea de a nu se mai trezi niciodată. Ceilalţi se vor aştepta ca noi să lăsăm curăţenie. Teoretic, ar fi treaba lui Edward, însă este în mod clar depăşit. Ştii că mă pot controla. Nu aş lăsa nicio probă în urma mea.
- Da, Rosalie, ştim cu toţii ce asasină competentă eşti, mârâii eu.
Ea şuieră furioasă înspre mine.
- Edward, te rog, spuse Carlisle. Apoi se întoarse către ea. ...Rosalie, m-am făcut că nu văd ce s-a întâmplat în Rochester pentru că mă simţeam dator să te las să-ţi faci dreptate. Bărbaţii pe care i-ai ucis îşi făcuseră un rău monstruos. Dar acum nu este aceeaşi situaţie. Tânăra Swan este nevinovată.
- Nu e ceva personal, Carlisle, rosti Rosalie scrâşnind din dinţi. Ci pentru a ne proteja pe noi toţi.
Urmă un scurt moment de tăcere câtă vreme Carlisle îşi măsură răspunsul. Când aprobă din cap, ochii lui Rosalie se luminară. Trebuia să mă fi gândit. Chiar de n-aş fi putut să-i citesc gândurile, i-aş fi putut anticipa următoarele cuvinte. Carlisle nu făcea niciodată compromisuri.
- Ştiu că ai intenţii bune, Rosalie, dar... mi-aş dori foarte mult ca familia noastră să merite să fie protejată. Accidentele... ocazionale sau lipsa controlului este o parte regretabilă a naturii noastre. Îi stătea în fire să se includă şi pe sine în pluralul folosit, deşi el însuşi nu comisese vreo astfel de eroare. Să ucizi un copil inocent cu sânge rece este cu totul altceva. Cred că riscul reprezentat de ea, fie că va da glas suspiciunilor sale sau nu, este nimic pe lângă primejdia şi mai mare care ne pândeşte. Dacă facem excepţii pentru a ne apăra pe noi înşine, punem în pericol ceva mai mult mai important. Riscăm să pierdem esenţa sufletului nostru.
Mi-am controlat expresia cu multă grijă. Nu voiam să las să-mi scape vreun zâmbet victorios. Nici să aplaud, cum îmi doream să pot face.
Rosalie se încruntă.
- Am da dovadă de responsabilitate.
- Am fi neînduplecaţi, o corectă Carlisle cu blândeţe. Fiecare viaţă este preţioasă.
Rosalie oftă profund şi se bosumflă. Emmett o mângâie pe umăr.
- Totul va fi bine, Rose, o încurajă el, încet.
- Întrebarea, continuă Carlisle, este dacă ar trebui să ne mutăm.
- Nu, gemu Rosalie. ...Abia ne-am aşezat undeva. Nu vreau să o iau iar de la capăt cu liceul!
- Ţi-ai putea păstra vârsta de acum, desigur, spuse Carlisle.
- Ca să fiu nevoită să mă mut din nou mult mai curând? replică ea.
Carlisle ridică din umeri.
- Îmi place aici! E aşa de puţin soare că putem fi aproape normali.
- Cu siguranţă că nu trebuie să luăm acum o hotărâre. Putem aştepta să vedem dacă va deveni necesar. Edward pare încredinţat că tânăra Swan va păstra tăcerea.
Rosalie pufni.
Dar nu îmi mai facem griji cu Rose. Îmi dădeam seama că ar fi respectat decizia lui Carlisle, oricât de furioasă ar fi fost pe mine. Conversaţia lor trecuse la detalii lipsite de importanţă.
Jasper rămânea însă neclintit.
Am înţeles de ce. Înainte să o întâlnească pe Alice, trăise într-un câmp de bătălie, într-un teatru de război necruţător. Ştia care erau consecinţele încălcării regulilor - văzuse deznodămintele înfiorătoare cu proprii săi ochi.
Faptul că nu încerca să o liniştească pe Rosalie cu capacităţile sale speciale spunea mult, dar nici nu încerca să o stârnească. Rămânea distant faţă de discuţie - deasupra acesteia.
- Jasper, spusei eu.
Îmi susţinu privirea cu un chip inexpresiv.
- Nu va plăti pentru greşeala mea. Nu o voi permite.
- Atunci va trage foloase din ea? Trebuia să moară astăzi, Edward. Eu doar aş aşeza lucrurile la locul lor.
Am repetat, rostind apăsat fiecare cuvânt.
- Nu o voi permite.
Sprâncenele i se arcuiră a mirare. Nu se aştepta la asta - nu-şi imaginase că voi lua atitudine pentru a-l opri.
Îşi scutură doar o dată capul.
- Nu o voi lăsa pe Alice să trăiască în pericol, nici chiar într-unul neînsemnat. Tu nu simţi pentru nimeni ceea ce simt eu pentru ea, Edward, şi nu ai trecut prin ce am trecut eu, chiar de mi-ai văzut amintirile. Nu înţelegi.
- Nu pus asta la îndoială, Jasper. Însă îţi spun de pe acum, nu-ţi voi permite să îi faci vreun rău Isabellei Swan.
Ne privirăm unul pe altul - fără duşmănie, ci fiecare măsurându-şi oponentul. Îl simţeam tatonând starea mea de spirit, punându-mi hotărârea la încercare.
- Jazz, spuse Alice, întrerupându-ne,
Îmi mai susţinu privirea o clipă, apoi şi-o întoarse asupra ei.
- Nu te obosi să-mi spui că te poţi apăra singură, Alice. Ştiu deja. Cu toate acestea, trebuie să...
- Nu asta aveam de gând să spun, îl întrerupse Alice. Voiam să îţi cer un serviciu.
Văzui ce-şi pusese în minte şi gura mi se deschise cu un icnet audibil. O privii fix, şocat, doar vag conştient că toţi în afară de Alice şi de Jasper mă priveau acum cu îngrijorare.
- Ştiu că mă iubeşti. Îţi mulţumesc. Dar ţi-aş fi recunoscătoare dacă nu ai încerca să o ucizi pe Bella. Mai întâi, Edward vorbeşte serios şi nu vreau ca voi doi să vă luptaţi. Apoi, este prietena mea. Sau măcar va fi.
Imaginea era limpede în mintea ei: Alice, zâmbind, cu braţul ei de paloarea gheţii în jurul umerilor calzi şi fragili ai fetei. Iar Bella zâmbea şi ea, ţinând-o pe Alice de mijloc.
Viziunea era absolut certă; doar momentul rămânea nesigur.
- Dar... Alice... spuse Jasper cu respiraţia tăiată. Nu aveam puterea de a întoarce capul pentru a-i vedea expresia. Nu mă putea desprinde de imaginea din mintea lui Alice pentru a-i putea asculta lui gândurile.
- Într-o zi o voi iubi, Jazz. Voi fi foarte supărată pe tine dacă nu o laşi în pace.
Eram încă pierdut printre gândurile lui Alice. Am văzut viitorul licărind când determinarea lui Jasper se cutremură, confruntat cu cererea ei neaşteptată.
- Ah, oftă ea - nehotărârea lui scosese la iveală un nou viitor. ...Vezi? Bella nu va spune nimic. Nu avem pentru ca să ne facem griji.
Felul în care spusese numele fetei... de parcă erau deja confidente apropiate...
- Alice, mă înecai. Ce... asta oare...
- Ţi-am zis că se apropie o schimbare. Nu ştiu, Edward. Însă buzele ei erau pecetluite şi eu vedeam că erau mai multe de spus. Încerca să nu se gândească la asta; se concentră dintr-o dată foarte tare asupra lui Jasper, deşi el era prea buimăcit pentru a fi făcut vreun progres cu decizia pe care o avea de luat.
Aşa proceda ea câteodată, când încerca să îmi ascundă ceva.
- Ce este, Alice? Ce nu-mi spui?
L-am auzit pe Emmett bombănind. Întotdeauna se simţea frustrat când Alice şi cu mine purtam soiul acela de conversaţii.
Ea îşi scutură capul, încercând să nu mă lase să-i pătrund în gânduri.
- E vorba despre fată? o întrebai. ...E vorba despre Bella?
Scrâşnea din dinţi, concentrându-se, dar când rostii numele Bellei, avu o scăpare. Aceasta dură doar o fracţiune de secundă, însă mi-era suficient.
- NU! strigai eu. Am auzit cum scaunul meu se izbeşte de podea şi ram realizat că eram în picioare.
- Edward! Carlisle se ridicase şi el, cu braţul pe umărul meu. Abia îi realizam prezenţa.
- Devine tot mai sigur, şopti Alice. Cu fiecare clipă îţi sporeşte hotărârea. I-au mai rămas doar două posibilităţi. Ai de ales între o variantă sau cealaltă, Edward.
Puteam vedea ce văzuse ea... dar nu puteam accepta.
- Nu, am repetat eu; însă împotrivirea mea era lipsită de vlagă. Îmi simţeam picioarele moi şi a trebuit să mă sprijin de masă.
- Vrea cineva, vă rog, să ne lumineze şi nouă misterul? se plânse Emmett.
- Trebuie să plec, îi şoptii lui Alice, ignorându-l.
- Edward, am discutat deja despre asta, spuse Emmett cu tărie. Asta e calea cea mai bună ca fata să înceapă să vorbească. Oricum, dacă pleci, nu vom şti sigur dacă spune ceva sau nu. Trebuie să rămâi şi să te ocupi de problemă.
- Nu te văd plecând nicăieri, Edward, îmi spuse Alice. ...Nu ştiu dacă mai poţi pleca. "Gândeşte-te la asta", adăugă ea, în tăcere. "Gândeşte-te la plecare."
Văzui ce voia să spună. Da, ideea de a nu o mai vedea niciodată pe fată era... dureroasă. Dar era şi necesară. Nu puteam să-mi dau acordul pentru niciun viitor la care se părea că o condamnasem.
"Nu sunt în întregime sigură de Jasper", continuă Alice. "Dacă pleci, dacă el consideră că reprezintă un pericol pentru noi..."
- Eu nu aud asta, o contrazisei, încă doar pe jumătate conştient de prezenţa celorlalţi. Jasper ezita. Nu ar fi făcut nimic care ar fi rănit-o pe Alice.
"Nu o face acum. I-ai pune viaţa în pericol, ai lăsa-o fără apărare?"
- De ce îmi faci asta? gemui eu dezaprobator. Îmi lăsai capul pe mâini.
Nu eram protectorul Bellei. Nu puteam fi. Viitorul dual al lui Alice nu era oare o probă suficientă?
"Şi eu o iubesc. Sau o voi face. Nu e acelaşi lucru, dar mi-o doresc în preajmă din cauza asta."
- O iubeşti şi tu? şoptii, fără să cred.
Ea oftă. "Eşti atât de orb, Edward. Nu vezi încotro te îndrepţi? Nu vezi unde te afli deja? E mai inevitabil decât răsăritul soarelui la est. Vezi ce văd eu..."
Scuturai din cap, îngrozit.
- Nu. Încercai să resping viziunile pe care ea mi le arăta. ...Nu trebuie să urmez acest curs. Voi pleca. Voi schimba viitorul.
- Poţi încerca, spuse ea, cu un glas sceptic.
- Haide! murgi Emmett.
- Fii atent, şuieră Rose către el. ...Alice îl vede îndrăgostindu-se de un om! Tipic pentru Edward. Scoase un sunet de dezgust.
O auzii vag.
- Ce? spuse Emmett, luat prin surprindere. Apoi încăperea rezonă de râsul său asurzitor. ...Asta se întâmplă? Hohoti din nou. ...Nasol, Edward.
Îi simţii mâna pe umărul meu şi i-o îndepărtai, cu gândurile departe. Nu puteam să îi dau atenţie.
- Se îndrăgosteşte de un om? repetă Esme cu o voce uluită. ...De fata pe care a salvat-o astăzi? Se va îndrăgosti de ea?
- Ce anume vezi, Alice? întrebă Jasper.
Se întoarse către el; eu continui să îi privesc profilul, stupefiat.
- Depinde dacă el este suficient de puternic sau nu. Ori o va ucide el însuşi - se întoarse pentru a-mi surprinde privirea, încruntată - ceea ce m-ar irita cu adevărat, Edward, ca să nu mai amintesc de ce ţi s-ar întâmpla ţie - apoi îl privi din nou pe Jasper - ...ori într-o zi ne va fi de folos.
Unul dintre noi suspină; nu am privit să aflu cine.
- Nu se va întâmpla aşa! strigai eu din nou. În niciun caz!
Alice nu părea să mă audă.
- Totul e relativ, repetă ea. Poate va fi suficient de puternic încât să nu o ucidă - dar va fi la limită. Va avea nevoie de un control extraordinar, medită ea. ...Mai mare decât al lui Carlisle. Poate că va fi, totuşi, suficient de puternic... Singurul lucru pe care nu are putere să îl facă este să stea departe de ea. Este o cauză pierdută.
Nu-mi puteam regăsi glasul. Nimeni altcineva nu părea să o facă. Încăperea era înmărmurită.
O privii pe Alice şi toţi ceilalţi mă priviră pe mine. Îmi puteam vedea propria expresie terifiată din cinci perspective diferite.
După o bună bucată de vreme, Carlisle oftă.
- Asta... complică lucrurile.
- Aşa zic şi eu, îl aprobă Emmett. Încă părea pe cale să izbucnească în râs. Doar Emmett era în stare să vadă partea amuzantă din distrugerea vieţii mele.
- Dar presupun că planul rămâne neschimbat, spuse Carlisle, căzut pe gânduri. ...Vom rămâne aici şi vom sta de veghe. Evident, nimeni... nu îi va face rău fetei.
Înţepenii.
- Nu, spuse Jasper încet. Sunt de acord cu asta. Dacă Alice vede doar două posibilităţi...
- Nu! Vocea mea nu era nici strigăt, nici mârâit şi nici vaiet de disperare, ci o combinaţie a toate trei. Nu!
Trebuia să plec, să mă eliberez de zgomotul gândurilor tuturor - dezgustul ipocrit al lui Rosalie, umorul lui Emmett, răbdarea nesfârşită a lui Carlisle...
Mai rău: încrederea lui Alice. Încrederea lui Jasper în acea încredere.
Şi cel mai rău: bucuria... lui Esme.
Ieşii din cameră păşind apăsat. Esme îmi atinse braţul în trecere, dar gestul rămase neobservat.
Fugeam încă de dinainte să ies din casă. Am traversat râul dintr-un salt şi m-am năpustit în pădure. Ploaia revenise, căzând atât de înverşunată încât mă udă până la piele în doar câteva clipe. Îmi plăcea învelişul dens al apei - se aşeza ca un zid între mine şi restul lumii. Mă închidea în interior, îmi permitea să fiu singur.
Am fugit către est, trecând peste munţi fără să mă abat de la calea mea dreaptă, până când am putut vedea luminile oraşului Seattle de cealaltă parte a strâmtorii [Puget]. M-am oprit înainte să ajung la graniţele civilizaţiei umane.
Învăluit de ploaie, singur, m-am sforţat în sfârşit să contemplu ceea ce făcusem - felul în care mutilasem viitorul.
Mai întâi, viziunea lui Alice şi a fetei, îmbrăţişate - încrederea şi prietenia erau atât de evidente încât aproape că ţâşneau din imagine. Ochii mari şi ciocolatii ai Bellei nu erau uimiţi în această viziune, dar îşi păstrau secretele - în acea clipă, păreau a fi taine ale fericirii. Nu tresărea la atingerea braţului rece al lui Alice.
Ce însemna aceasta? Oare cât ştia? În acel moment încremenit din viitor, ce părere avea despre mine?
Apoi cealaltă imagine, atât de asemănătoare, dar de-această dată purtând nuanţele hidoase ale groazei. Alice şi Bella, tot îmbrăţişate în semn de prietenie plină de încredere. Însă de această dată nu era nicio diferenţă între acele braţe - amândouă erau albe, netede precum marmura, tari ca oţelul. Ochii mari ai Bellei nu mai erau ciocolatii. Irişii ei erau de un purpuriu aprins, şocant. Secretele ascunse de ei erau inimaginabile - acceptare sau dezolare? Imposibil de determinat. Chipul ei era rece şi nemuritor.
Mă cutremurai. Nu puteam înăbuşi întrebarea - similară, însă cumva diferită: Ce însemna oare aceasta - cum se ajunsese acolo? Şi ce părere avea atunci despre mine?
Puteam răspunde la ultima întrebare. Dacă aş fi împins-o cu forţa în acel simulacru de viaţă prin slăbiciunea şi egoismul meu, sigur ea m-ar fi urât.
Dar mai apărea o imagine, şi mai îngrozitoare - mai oribilă decât orice mi-ar fi trecut vreodată prin cap.
Proprii mei ochi, de un purpuriu intens de la sângele de om, ochii unui monstru. Trupul frânt al Bellei în braţele mele, de un alb cenuşiu, secătuit, lipsit de viaţă. Era atât de concretă, atât de clară.
Nu puteam îndura să o văd. Nu puteam suporta. Am încercat să alung imaginea din mintea mea, să văd orice altceva. Să-mi amintesc expresia chipului ei însufleţit care îmi întunecase vederea de-a lungul ultimului capitol al existenţei mele. Fără izbândă.
Sumbra viziune a lui Alice îmi inundase gândurile şi sufletul mi se zvârcolea în agonia pe care o provocase. În acest timp, monstrul din mine deborda de fericire, jubilând la perspectiva succesului său. Mă scotea din minţi.
Nu o puteam îngădui. Trebuia să existe un mod de a mă sustrage viitorului. Nu aveam de gând să las viziunile lui Alice să mă conducă. Puteam alege o cale diferită. Întotdeauna exista şi altă opţiune.
Trebuia neapărat să existe.
http://www.scacuncristina.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu