Mie nu-mi plac schimbarile

Vorbeam zilele trecute cu un prieten vechi, prieten e mult spus. Suntem amici, dar acum ceva timp eram prieteni. Si ne amuzam amintindu-ne de liceu, de toate fazele simpatice de atunci. Si mi-am dat seama cate am pierdut, din simpla comoditate. Anul asta termin facultatea, pardon...facultatile. Anul asta e ultimul in care mai am oamenii astia langa mine. O parte au terminat deja, altii, intarziati ca mine. Terminam anul asta facultatea, ma apuca melancolia. Traiesc din nou sfarsitul de liceu... Ca si atunci, doar o parte mergem mai departe pe acelasi drum. O parte se pierde pe parcurs, stiu deja un om care pleaca, poate doi. Un al treilea e deja semi-plecat. Altul ne-a "parasit" deja de un an. Pana si eu am in minte drumuri noi.
Nu-mi plac schimbarile. As vrea sa raman vesnic la scoala, aceeasi oameni sa fie mereu. Nu ma descurc deloc cand e vorba de lucruri noi. N-am curaj, n-am rabdare, ma simt copilul nimanui. Ma adaptez greu cand e vorba de schimbari majore. Termin facultatea cand abia am inceput sa ma simt comod aici.
Si nu-mi place ca pierd niste oameni. Ne aduceam aminte, eu si colegul asta, de toate fazele simpatice de liceu. Si mi-am dat seama cate am pierdut, doar din comoditate. Au fost atatea momente in care as fi vrut sa fac ceva dar am zis lasaaa... Si acum m-am trezit, cand deja e putintel prea tarziu, m-am trezit eu ca vreau sa recuperez toti anii astia.
Oamenii astia, prieteni sau doar amici, colegi mai mult sau mai putin apropiati, dar pe care ii iubesc, pe fiecare in parte, imi sunt alaturi intr-un fel sau altul. De 8 ani. De cand am intrat la liceu, cand eram o pustoaica imbracata in roz si purtam doua codite. Una impletita, una nu. Si-am ajuns aici in parte datorita lor, in parte din intamplare. Undeva e si putin merit personal, dar mai mult am realizat prin altii. Si acum, cand fiecare o ia pe carari separate, ma simt ca si cum imi pierd din propte. Una cate una. Si ce e ciudat e ca, desi nu sunt, ma simt mica. Cu ei aproape, nu mi-e frica de nimic, e o siguranta in faptul ca cineva e acolo, chiar daca nu vad pe nimeni cu zilele, chiar daca trec 2 luni fara sa vorbesc cu unul din ei. Imi e ok doar sa stiu ca pot sa apelez la cineva, chiar daca nu o fac. Dar cand oamenii astia nu sunt ma simt ca un copil lasat pe pres afara. Cu fiecare lipsa ma fac mai mica. Si la vara o sa ajung inapoi la 12 ani, cand habar n-aveam ce sa fac cu mine. Binenteles, stiu ca am sa trec peste, stiu ca o sa fie ok toata treaba, la un moment dat am sa ma obisnuiesc asa. Dar asta nu ma opreste sa ma uit in spate cu nodul ala in gat si ochii plansi de copil batut. Mie-mi place la scoala, intotdeauna mi-a placut.

3 comentarii:

  1. Din păcate, unul din cele mai constante lucruri din viaţă e schimbarea şi, inevitabil, pierderea unor fiinţe, nu neapărat dragi, dar cu a căror prezenţă ne-am obişnuit.
    Eşti în etapa în care biologia va începe să-şi ceară drepturile. Să ajungi la casa ta, să întemeiezi o familie, să ai copii şi aşa mai departe. Fiecare etapă are, din fericire, farmecul ei şi vine c-o pleiadă de noi amici/cunoştinţe: socrii, noile rude, educatori, profesori, alţi părinţi ş.a.m.d. Practic, viaţa e inepuizabilă! Pe de altă parte, datorită tehnologiei (Net, telefoane) e relativ uşor să ţii legătura cu oamenii speciali pe care i-ai întâlnit, aşa că nu e cu adevărat o pierdere. Doar cadrul se schimbă... Mult noroc !

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) Mai e pana la casa si familie. Si din pacate un telefon nu tine loc de o mana calda.

    RăspundețiȘtergere
  3. Tatal meu obisuia sa imi spuna ca cea mai frumoasa perioada din viata este cea a studentiei. Nu trebuie sa fie o regula, dar in ceea ce ma priveste, am ajuns sa-i dau dreptate. Viata isi va urma cursul ei, vei fi purtata de val cu sau fara voia ta. La inceput te vei simti ca un robot, nu te vei potrivi niciunde, nimeni nu para sa inteleaga ce simti si nimeni nu pare interesat sa afle, doar trecerea timpului te va face la un moment dat sa spui ca nu ti-ai mai pierde o noapte de somn pe o distractie, la un chef... Abia atunci incepe consolarea...

    RăspundețiȘtergere