Nici acesta nu este un monolog

Da, să știi că ne cunoaștem destul de bine, poate chiar mai bine decât m-aș fi așteptat eu până în momentul ăsta. Dar de ce te îndoiești tu de felul în care te văd? De ce te întrebi de două ori dacă eu chiar te văd așa cum pretind că te văd? Pentru că eu, sincer, te văd exact așa cum te văd și cum spun că te văd și totuși tu mă vezi cu îndoială care sincer, nu văd unde-și are rostul (asta ca să ne jucăm puțin cu cuvintele). Și îți mulțumesc pentru că iubești la mine acel pic de neobișnuință și nonconformism, acel strop de extraordinar pe care îl avem cu toții. Și să știi că sunt și momente când nu îmi place că am dreptate, pentru că acea dreptate pe care o am eu te face să suferi, și mie îmi rupe fibră cu fibră miocardul ăla plăpând care duduie în toracele meu. Bancurile? Bancurile sunt doar un mililitru dintr-un pahar de potențial sarcasm și umor pe care îl beau zilnic, inconștient, pentru că așa am fost creat de către divinitate. Arta culinară... ei, asta e dobândită, nu mai este trăsătură naturală, dar nu astea contează. Când am fost copil mi-a lipsit cel mai mult viața. Ca un copil, eu nu ieșeam afară să mă joc, eu nu am avut un zarzăr pe care să fiu gelos, eu nu mi-am rupt picioarele pe bicicletă, eu nu îmi agasam vecinii cu cornete de hârtie, eu nu aveam prieteni, eu nu știam nimic altceva decât o rutină intelectualizată pe care trebuia să o urmez secundă cu secundă, nemaiavând timp de alte activități care poate m-ar fi ajutat să fiu altfel, mai înțelegător, mai deschis, mai abil în artele societății. Și cred că cea mai mare spaimă pe care o am este acel gând care îmi scaldă non-stop sinapsele și care îmi înfioară cele mai firave terminații nervoase, acel gând că există o posibilitate ca totul să se schimbe, că există o posibilitate să fiu nevoit să îmi rescriu codul vital, să îmi șterg toate memoriile și să încep o altă viață, o viață în care nu o să te mai sun de dimineață, o viață în care nu o să îți mai țin morală, o viață în care nu o să mai am dreptate, o viață în care nu o să-mi mai fie frică de păienjeni, o viață în care nu te voi mai pupa de noapte bună, o viață în care pentru mine nu o să mai fii decât un trecut de o durere atroce. Mi-e frică să nu îți pierd zâmbetul, mi-e frică să nu îți pierd atingerea, sărutul, mi-e frică să nu te pierd pe tine, oricât de multe ai însemna tu (și crede-mă că te-apropii de niște granițe invizibile). La tine nu aș schimba nimic, ești perfectă așa cum ești. În schimb ți-aș schimba trecutul, pentru că mă doare când văd că te doare. Dacă aș putea ți-aș schimba și viitorul, pentru că nu îți vreau decât tot ce e mai bun. Prezentul în schimb nu pot să-l afectez eu. Prezentul ți-l schimbi TU schimbându-mă pe MINE așa cum ți-ai dori. Și probabil ți-aș schimba și încăpățânarea, dar nu sunt în totalitate sigur, sunt momente când îmi place. M-ai lăsat, am vorbit. Te iubesc.