Fondul Antonescu - Contul Ceausescu


De la fondul Antonescu la conturile lui Ceauşescu

Autor: Ion Cristoiu |

Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu
Răsturnările de regim – cel puţin în România – scot la suprafaţă „băieţi deştepţi“, iuţi la minte, dar şi iuţi de mână, care, simţind mirosul banilor rămaşi fără stăpân, se grăbesc să şi-i însuşească. E ceea ce s-a întâmplat după Lovitura de stat de la 23 august 1944 cu Fondul Antonescu şi, după Lovitura de stat din decembrie 1989, cu conturile lui Ceauşescu.

25 decembrie 1989, dimineaţa. Târgovişte, Cazarma Unităţii Militare 01417. Procesul Ceauşescu. Acuzarea găseşte de cuviinţă să lanseze un nou atac: „Să spună inculpatul Ceauşescu Nicolae, contul din Elveţia”.Cei doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu, par perplecşi. Sau, poate, mai ştii?, chiar sunt perplecşi:
„Elena Ceauşescu:
— Ce cont?! (bate cu mâna în masă, sfidător, apoi fluturând palma în aer). Dovada! Dovada!
Preşedintele:
— Dovada! O să se aducă şi dovada!
Nicolae Ceauşescu:
— Nu există nici un cont al nimănui şi în ceea ce priveşte banii, arată cât de falşi, ce provocatori au făcut lovitura de stat...”.
Acuzarea, întruchipată de Dan Voinea, nu se împiedică de astfel de fleacuri precum aducerea dovezilor. Merge mai departe. Merge mai departe, în negare categorică, şi Nicolae Ceauşescu:
Acuzarea:
— Rugăm să întrebaţi inculpatul dacă nu a deschis vreun cont şi nu există pe numele domniei sale şi poate nu a existat, dar dacă totuşi, contul există pe numele domniei sale, e de acord să declare că îl lasă să vină în ţară pentru statul român în Banca Naţională?
Nicolae Ceauşescu:
— O vom discuta în Marea Adunare Naţională...
Acuzarea:
— Acum, să ne răspundeţi dacă este de acord ca aceşti bani să vină statului român. Acum, să ne răspundă.
Nicolae Ceauşescu:
— E o provocare ordinară!...
Elena Ceauşescu:
— Ce insinuări!”
Aparent absurd, dialogul îşi trage seva din chiar Actul de acuzare. Cel de-al cincilea punct sună astfel: „Încercarea de a fugi în străinătate pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate”.
Deşi Procesul n-a dovedit nimic, sentinţa „obligă pe inculpaţi să restituie statului român toate sumele de bani, metale preţioase şi orice alte valori depuse de aceştia, sub orice sume, la bănci străine sau la alte instituţii ori persoane din străinătate”.
A fost acest moment punctul de plecare al unei isterii de câţiva ani, ale cărei ecouri mai răsună şi azi, ca strigătul unui turist năuc în peşterile declarate monument al naturii. Isteria zisă şi conturile lui Ceauşescu.
S-au deschis şi s-au plătit anchete pentru a le descoperi. S-au dat interviuri şi s-au scris cărţi. S-au dus polemici şi s-au declanşat procese. Dar, mai ales, s-au făurit zvonuri despre care observatorii străini declară că ţin locul ştirilor exacte. Au circulat şi mai circulă şi azi istorii despre securişti care au ajuns, din simpli ofiţeri, multimiliardari, punând mâna pe banii lui Ceauşescu; despre un carneţel pe care El sau Ea l-ar fi avut şi care le-a fost luat de Victor Stănculescu; despre bani care ar mai sta şi azi, la răcoarea sipetelor blindate, în băncile din Elveţia. Poveşti alimentate de alte poveşti. Cum ar fi cele spuse seară de seară la clăcile numite talk-show-uri, de către cei implicaţi în rătăcirile lui Ceauşescu, de la mărire la plutonul de execuţie. Zarva n-a dus la niciun rezultat. N-am făcut până acum, la 22 ani de la implozia regimului Ceauşescu, niciun pas în plus faţă de fantasmagorica discuţie din odaia de la Târgovişte. Nu ştim dacă, într-adevăr, conturile Ceauşescu au existat. Nu ştim – dacă povestea e reală – cine şi cum a pus mâna pe ele. Vom şti vreodată adevărul despre conturile lui Ceauşescu? Dacă ele au existat, mai mult ca sigur, da. Nu acum, nu peste un an sau doi, ci peste vreo 35 de ani de la căderea lui Ceauşescu. Asta deoarece, despre o altă afacere cu conturi peste hotare, depuse de un Conducător al României şi sustrase de şmecheri, am aflat adevărul în timpul din urmă. E vorba de Fondul Naţional al Mareşalului Antonescu.
 
Un interogatoriu care arată că anchetatorul ştie ceva
14 aprilie 1946.La interogatoriul din subsolul Ministerului de Interne, fostul şef al SSI, Eugen Cristescu, îi povesteşte anchetatorului Zelea cum a vrut să plece din ţară, după ce s-a prins de Lovitura de Stat de la 23 august 1944: „Noi ne temeam de armata rusă. Aveam asigurate vizele de intrare în Elveţia, deoarece, mai multe luni de zile înainte, Mihai Antonescu întocmise o listă cu 200 de oameni, printre care figurau şi eu şi Tobescu, şi g-ralul Vasiliu”. Zelea e scurt şi, prin asta, eficient:„Unde se poate găsi lista?” Nu-ţi poţi da seama dacă ştie ceva, sau dacă întreabă aşa, într-o doară, numai ca să umple golul unui taifas. La o adică, pare valabilă prima ipoteză. Răspunsul lui Eugen Cristescu e un argument în acest sens: „Lista se poate găsi la Stănescu, la Ministerul de Externe”.
Din amănuntele care urmează, pricepem că-i vorba de o listă de persoane care obţinuseră viză de intrare în Elveţia. Aprobarea de către guvernul de la Berna născuse un moment memorabil: „Pe chestia aceasta au fost discuţii cu De Weck (René de Weck, ambasadorul Elveţiei în România – n.n.), care n-a vrut să dea vizele, şi Mihai Antonescu a bătut cu pumnul în masă: «Ce, faceţi pe marea putere?» şi l-a ameninţat cu izgonirea din ţară a tuturor elveţienilor, dând ordin la Siguranţă să se facă o listă de toţi supuşii elveţieni. Această listă s-a făcut. Faţă de aceste presiuni, De Week a telefonat şi a primit răspunsul: «Că din punct de vedere umanitar, admite listă de 200 de persoane», pentru a-i pune la adăpost de neplăceri“.
Continuarea http://cezar-armyia.blogspot.com/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu