Israel vs. Hamas, o poveste de razboi fara sfarsit. Impresii din TEL AVIV
Primul
ministru israelian a aprobat mobilizarea a peste 75.000 de rezervişti
în vederea unei invazii terestre în Fâşia Gaza, ca parte a unui conflict militar redeschis în ultimele zile
între cele două părţi. În această noapte, avioanele israeliene au
atacat clădiri guvernamentale din Fâşia Gaza, inclusiv biroul primului
ministru Ismail Haniyeh, unde vineri a avut loc o întâlnire oficială cu
prim ministru egiptean. Fâşia Gaza, o regiune dens populată, a fost
lovită de 180 de ori de aviaţia israeliană doar în ultimele zile, cel
mai spectaculos atac fiind cel prin care a fost asasinat Ahmed Jabari,
unul dintre liderii Hamas. Victimele acestui conflict numără 41 de
palestinieni, printre care şi 8 copii şi o femeie însărcinată, dar şi 3
israelieni ucişi de o rachetă lansată din Fâşia Gaza de către Hamas.
Acest conflict, început în 14 mai 1948
după rezoluţia ONU care a confirmat formarea statului Israel într-un
teritoriu locuit de palestinieni, este în prezent cel mai de durată
conflict militar al istoriei recente, antrenând la un moment dat toate
statele din lumea arabă, dar mai important, schimbând într-un mod
radical peisajul politicii globale şi atitudinea externă a statelor
puternice ale lumii, cum ar fi SUA sau Rusia. Şi acest conflict pare să
fie o poveste de război fără sfârşit.
Lumea întreagă tinde să ia partea fie
Israelului, fie palestinienilor. Să fiu sincer, şi eu gândeam astfel
până nu demult, dar sunt mai convins ca niciodată ca adevărul e undeva
la mijloc, ca nici evreii şi nici palestinienii nu sunt deţinătorii
adevărului absolut, aşa cum se proclamă ostentativ. Cred că atitudinea
celor două părţi a fost sumarizată excelent şi involuntar în cadrul unei
emisiuni de astăzi de la Realitatea TV, în care un jurnalist evreu,
originar din România şi un palestinian stabilit în România s-au certat
în direct pe tema acestui conflict. Dacă jurnalistul evreu susţinea cu
tărie că dreptul Israelului ca stat suveran de a se apăra ofensiv în
faţa atacurilor teroriste ale Hamas trebuie puse la egalite cu cel al
Turciei în conflictul cu Siria, de exemplu, reprezentantul palestinian
îi cerea socoteală pentru copiii morţi în atacurile asupra Fâşiei Gaza
şi punea la îndoială rezoluţia ONU care confirma înfiinţarea statului
Israel condus de Ben Gurion. Şi sincer, argumentele ambelor părţi sunt perfect valide.
Dar la fel cum răzbătea ura din glasul palestinianului pentru
interlocutorul său evreu, aşa răzbătătea dispreţul şi superioritatea din
zâmbetul fals şi ironic al jurnalistului evreu, semn că ambele părţi
sunt la fel de nesincere şi de neconciliante.
Şansa a făcut ca în urmă cu o lună să
fac o călătorie în Israel. Am fost pus în dilemă de călătorii cu cefe
late şi tatuaje, cetăţeni israelieni, care se îmbarcaseră în cursa
Bucureşti-Tel Aviv. Gălăgioşi şi lipsiţi de respect faţă de personalul
de zbor, doi dintre ei aproape că s-au luat la bătaie la ieşirea din
Aeroportul Ben Gurion. Aveam să aflu că aceştia erau turiştii tipici de
weekend din Israel, care vin în Bucureşti pentru jocurile de noroc şi
cazinouri, interzise în Israel, dar deţinute în Bucureşti de oameni de
afaceri evrei. Destinaţia principală pentru mine a fost Tel Aviv, un
oraş al contrastelor, cu un iz mediteraean al laisesz-faire-ului. De la
clădirile de birouri somptuoase din centru, cum ar fi sediul bursei de
diamante sau sedii ale diferitelor corporaţii multinaţionale, la
cartierele învechite şi murdare care păreau importate din Cuba. În afara
zonei de turism religios din Ierusalim şi Bethleem, care reprezintă
pentru restul lumii imaginea de tip carte-poştală a Israelului, oraşele
de pe coasta Mediteranei, Tel Aviv, Ashdod şi Ashkelon arată o altă faţă
a tânărului stat Israel. Tel Aviv, un oraş extrem de scump, unde chiria
pentru un apartament cu o cameră este de 1000 de dolari, cu salarii
comparabile cu cele din România, cu o circulaţie haotică, unde
semafoarele sunt opţionale, cu multe zone care par abandonate, un mix de
civilizaţie europeană şi haos oriental, compensează prin
infracţionalitatea scăzută, amabilitatea suprinzătoare a locuitorilor,
cu numeroasele restaurante şi baruri care par a fi pretutindeni şi prin
faptul că este un oraş care pare să nu doarmă niciodată.
Dar cu adevărat interesant este mix-ul
curios a ceea ce numim noi “evrei”. Am cunoscut în fiecare zi câte un
evreu cu origini în România, ba din Satu-Mare, ba din Arad, ba din
Piatra-Neamţ. Unii cu nume româneşti, unii cu nume evreieşti sută la
sută, iar unii cu nume ungureşti. Toţi s-au chinuit să îmi vorbească în
română, până şi cei cu origini ungureşti şi să îmi spună cât de dor le e
să se întoarcă în România, măcar şi pentru o vizită. La alţii am găsit
bunici sau părinţi din România, dar la toţi exista ca o regulă o
călătorie “la origini” în România, exact ca în cartea “Totul este
iluminat” a lui Jonthan Safran Foer. De altfel, nu toţi păreau fericiţi
pentru că au imigrat în Israel. Salariile nu sunt mari şi în general
modul de viaţă pare unul modest, chiar şi comparativ cu cel din România.
Emigrarea în Israel, se pare că a fost doar un miraj al paradisului
evreiesc promis, un paradis care s-a împlinit doar pentru unii. Cum am
cunoscut evrei care vor să se întoarcă în România, cunosc evrei care
după 1990 chiar s-au mutat în România.
Israelul nu are doar o mare minoritate
arabă, aproape 2 milioane, dar şi una rusească, unde o dată cu marea
imigraţie a evreilor din Rusia au venit tot atâţia non-evrei. Ca o glumă se spune că a doua limbă oficială în Israel este limba rusă.
În această societate care nouă ne pare
una unificată, dar de fapt nu este aşa, părerile faţă de conflictul cu
palestinienii sunt la fel de împărţite. Am vorbit cu evrei care sunt
atât de radicali şi de exageraţi în păreri, care vorbeau atât de uşor de
uciderea palestinienilor din Fâşia Gaza “care sunt toţi terorişti”,
încât m-a dus gândul la un alt stat care în anii 1940 gândea la fel de
radical despre evrei. Am descoperit cu această ocazie că pe cât de
necunoscută ne este nouă societatea din Israel, pe atât le este
israelienilor societatea din Europa, unde “valorile” războiului, ale
asasinatelor din avioanele de vânătoare, serviciul militar obligatoriu
şi ale paranoiei generalizate sunt necunoscute. “You europeans do not understand”,
mi-a fost dat să aud de multe ori, dar cu toate aceastea nu pot să
înţeleg cum Israeli Defense Force (IDF) poate să arate înregistrarea cu
uciderea în direct a lui Ahmed Jabari, de parcă ar fi fost un film de
acţiune. Răzbunarea tip ochi-pentru-ochi la nivel de stat,
televizată, brutală şi violentă este o valoare pe care eu nu o pot
înţelege, la fel cum nu am rezonat nici cu bucuria retardă uciderii lui
Gaddafi.
Dar la fel am întâlnit şi israelieni
care sunt sătui şi obosiţi de acest conflict şi care înţeleg că de multe
ori escaladarea conflictelor este doar opera unor lideri politici din
ambele părţi. Surpriză, politică este la fel oriunde am fi, doar armele
sunt diferite. În timp ce pe de o parte se încearcă domolirea
tendinţelor teroriste din Fâşia Gaza prin acordarea unor ajutoare
umanitare de către Israel (dar totodată folosindu-se aceste ajutoare ca
un mijloc de control, fiind instaurată o blocată a altor ajutoare
umanitare în Marea Mediterană), liderii politici puternic influenţaţi de
comunitatea evreilor ortodocşi provoacă deliberat conflicte, mai ales
în timpul campaniilor electorale. Dacă în Israel se munceşte mult şi se
câştigă banii foarte greu, pentru oamenii de rând, comunitate evreilor religioşi sunt susţinuţi integral de stat prin ajutoare sociale.
Bărbaţii nu fac altceva decât să se roage şi să citească din Tora toată
ziua, iar soţiile loc muncesc rareori, dar fac mulţi copii. Şi această
comunitate, care ar dori ocuparea tuturor teritoriilor locuite în
prezent de palestinieni, fie Fâşia Gaza sau West Bank, are din ce în ce
mai mare influenţă în politica israeliană.
Nu cred că momentul 14 mai 1948 mai
poate fi anulat, la fel cum nu cred că problema terorismului musulman
poate fi rezolvată prin exterminarea palestinienilor din Făşia Gaza.
Până la urmă adevărul e la mijloc şi fiecare parte are şi dreptatea, dar
şi vina ei. Situaţia internaţională, mai precis “primăvara arabă” care a
înlocuit regimurile totalitare cu unele musulmane descendente din
Frăţia Musulmană, nu ajută acestui conflict. La fel cum nu ajută nici
atitudinile extremiste şi radicale, fie ele pe de o parte sau de alta.
Este clar că Israelul va răspunde cu atacuri armate rezultând cu victime
colaterale nevinovate, de fiecare dată când Hamas va ataca Israelul cu
rachete. Este şi mai clar că orice face IDF-ul pentru a bloca înarmarea
militanţilor Hamas nu are rezultat, dacă zilnic sunt lansate rachete din
Făşia Gaza. Aducerea la puterea Fatah, o facţiune mai tolerantă a
islamiştilor, a eşuat în 2007, Hamas-ul executându-i cu sânge rece pe
oponenţii lor din Fâşia Gaza. O regiune de 365 de km pătraţi ţine în
şah întregul Orient Mijlociu şi întreaga lume, încă dovadă că orice
ocupaţie a unui popor cu mândrie şi conştiinţă naţională, fie el
vietnamez, afgan sau palestinian nu va avea niciodată sorţi de izbândă. De George Bara – NapocaNews
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu